Semifinalele Heineken Cup 2010. Vesti din insula.

Sambata si duminica vor avea loc semifinalele Heineken Cup. Cele doua formatii franceze vor juca acasa cu irlandezii. In rugby avantajul propriului teren nu este atat de important in economia jocului pe cat este in football. Iar irlandezii sunt mai performanti decat francezii in deplasari. Cel putin asa arata istoria din ultimele editii ale Cupei.

Primul meci, Toulouse- Leinster, se va juca sambata. Leinster are probleme destul de mici de efectiv. Nu vor juca, cu certitudine, Girvan Dempsey si Fergus McFadden, nerefacuti dupa accidentari. Incert este si Jonathan Sexton, desi este anuntat in lotul largit care va face deplasarea la Toulouse. In schimb vor juca, cu siguranta, exponentialii Leo Cullen, Shane Horgan cu 77 meciuri de Heineken Cup la activ si 26 de eseuri, Brian O'Driscoll, cu 28 de eseuri si Gordon D'Arcy cu 4. Probabil, daca nu va fi refacut pana la ora meciului , locul lui Jonathan Sexton va fi ocupat de australianul Shaun Berne, care a jucat mai mult in meciurile din acest sezon ale Magners League. Lotul celor de la Leinster avea joi urmatoarea componeneta.

Inaintasi: Leo Cullen, John Fogarty, Cian Healy, Jamie Heaslip, Nathan Hines, Bernard Jackman, Shane Jennings, Stephen Keogh, Ronan McCormack, Kevin McLaughlin, Malcolm O'Kelly, Mike Ross, Richardt Strauss, CJ van der Linde, Stan Wright

Aparatori: Shaun Berne, Gordon D'Arcy, Girvan Dempsey, Shane Horgan, Rob Kearney, Fergus McFadden, Isa Nacewa, Paul O'Donohoe, Brian O'Driscoll, Eoin O'Malley, Eoin Reddan, Jonathan Sexton.

Vorbind despre partida de la Toulouse, Michael Cheika, antrenorul irlandezilor crede ca victoria va fi a lor , cel putin din doua motive. Primul: se concentreaza bine in meciurile din Heineken Cup, dovada fiind ca nu au pierdut decat un meci in patru luni si jumatate din aceasta competitie. Al doilea: Toulouse este concentrata mai mult pe calificarea in semifinalele Top 14, unde va avea un meci greu cu cei de la Castres, pentru ca ambitia lor este sa aibe si anul viitor un loc asigurat in aceasta competitie, de unde a lipsit doar ocazional. Cu toate aceste motive, Cheika crede in forta echipei sale, desi considera ca meciul de la Toulouse este cel mai dificil din ultimii cinci ani competitionali ai echipei Leinster.

Duminica, la San Sebastian (Spania), bascii de la Biarritz (care are un stadion de mica capacitate si joaca meciurile sale importante in vecinatate, San Sebastian fiind capitala spaniola a Tarii Bascilor) vor fi gazdele echipei provinviei Munster.

Un site francez i-a denumit pe cei din Muster drept "the old truckers of rugby" si ii considera, impreuna cu suporterii sai drept simpatica hoarda care umple totdeauna stadioanele spre satisfactia adversarilor, care isi consolideaza casele de bani. Intr-adevar, Munster este o adevarata selectionata provinciala a regiunii Munster. Aici se afla patria jocurilor gaelice dar si centrul de putere al legendelor irlandeze. Orasul in care isi are rezidenta franchiza regionala, Limerick este cunoscut in lumea literara pentru genul de poezie scurta si ironica careia i-a imprumutat numele. Apoi Munster este un club cunoscut pentru rarele sau foarte rarele importuri de jucatori. De exemplu, 12 din cei 15 jucatori care au castigat finala H Cup din 2008 erau nativi din regiune. Munster a fost in ultimii 10 ani de 9 ori prezent in semifinale si a castigat de doua ori trofeul, in 2006 si 2008. Din lotul care va juca duminica la San Sebastian, Ronan O'Gara, David Wallace si John Hayes au jucat in toate cele patru finale ale Cupei, disputate de Munster din 2000 incoace.

Jucatorii din Limmerick vor avea alaturi de ei sprijinul a 5000 de suporteri, care au platit pentru acest drum, in mediu, circa 400 lire.

Lotul este acelasi cu cel din primele faze ale competitei, cu o singura absenta, Paul O'Connell, accidentat. Dar sa vedem ce nume gasim in acest lot.

Inaintasi: Marcus Horan, Tony Buckley, Julien Brugnaut, John Hayes, Damien Varley, Jerry Flannery, Mick O'Driscoll, Billy Holland, Donncha O'Callaghan, Alan Quinlan, David Wallace, Nick Williams, James Coughlan, Niall Ronan.

Aparatori: Tomas O'Leary, Peter Stringer, Ronan O'Gara, Paul Warwick, Lifeimi Mafi, Jean de Villiers, Tom Gleeson, Doug Howlett, Denis Hurley, Ian Dowling, Keith Earls, Scott Deasy.

Din partea franceza, stirile sunt laconice. Va lipsi cu siguranta Damien Traille si, posibil, Imanol Harinordoquy care are nasul spart dupa ultima partida din Top 14, cu Clermont Auvergne. Dar nu va lipsi Dmitri Yachvilli, pe care O'Gara il admira foarte mult.

Meciuri extrem de interesante si echilibrate. Vom avea cu siguranta rugby de mare calitate. Cum spuneam, avantajul terenurilor proprii fiind mai putin valorificabil, cu atat mai mult la acest nivel al performantei sportive, este posibil in egala masura sa avem fie o finala franceza, fie una irlandeza. Nu se aplica aici principiul tertium non datur, adica putem avea si o finala irlandezo-franceza. Ceea ce o va face si mai atractiva.

PS. O ultima stire, ora 3,45 p.m. ne informeaza ca primul XV al Leinster la Toulouse va fi urmatorul: (1)Cian Healy; (2)John Fogarty; (3)Stan Wright; (4)Leo Cullen,capt: (5)Nathan Hines; (6)Kevin McLaughlin; (7)Shane Jennings (8)Jamie Heaslip; (9) Eoin Reddan; (10)Shaun Berne; (11)Isa Necewa; (12)Gordon D'Arcy; (13)Brian O'Driscoll; (14)Shane Horgan; (15)Rob Kaerney.

111 ani

au trecut de la nasterea lui Duke Ellington. Pare o vesnicie de cand s-a nascut acest urias al muzicii contemporane. Dar muzica pe care ne-a lasat-o are soarta pe care a avut-o si cea a marilor maestri din muzica clasica, Bach, Haendel, Mozart, Brahms. Naturaletea si generozitatea cu care a impartasit muzica de jazz cu contemporanii sai este un exemplu greu de repetat in timpurile de dupa Duke.

S-a nascut pe 29 aprilie 1899 in suburbiile Washington D.C. Ambii parinti cantau la pian, instrument popular in middle-class a populatiei de culoare, ca instrument de divertisment. Copilul Ellington avea sa ia primele lectii de pian pe la 7 ani la care, dupa cum avea sa recunoasca mai tarziu, mai mult a chiulit. A primit o educatie burgheza centrata pe bune maniere, foarte bine controlata de mama sa, deprinzand maniere elegante si politeturi care aveau sa-i atraga porecla de "Duke" (duce), atribuita unui prieten din acea perioada. Urmeaza Armostrong Technical School din D.C. dar si incearca diverse ocupatii care sa-i aduca ceva bani in plus. Prima sa "slujba" a fost vanzarea de alune la meciuri de baseball, de exemplu. Prima sa compozitie, Poddle Dog Rag, dateaza din 1915 dar nu a fost scrisa pe portativ pentru ca adolescentul nu reusea sa scrie si sa citeasca note. A fost un dicteu dupa ureche.

Urmarind cu atentie pianistii de la Frank Holiday's Poolroom, a inceput sa resimta nevoia de a lua lectii serioase de muzica. Urmeaza cursurile de armonie de la Dunbar High School of Music din New Jersey. La Washington isi prelucreaza tehnica interpretativa cu Doc Perry si reuseste sa devina prieten cu partiturile. In 1916 are primele intalniri decisive, cu pianisti consacrati precum Fats Waller sau Marion Cook sau cu Sidney Bechet, saxofonist pe atunci. Incepe sa cante prin cafenele si cluburi, pe angajamente scurte, pentru ca decide sa se perfectioneze in compozitie la Pratt Institute din Brooklyn, New York. Intre 1917 si 1919 isi imparte zilele intre ocupatii aducatoare de venit (a lucrat in industria publicitara, de exemplu) si muzica. Primul sau grup il infiinteaza in 1917. Se numea "The Duke's Serenaders". Se alatura ca pianist de acompaniament orchestrelor reunite ale US Navy & State Department. Dupa 1920, destul de independent financiar, paraseste domiciliul familial si ia viata pe cont propriu. Canta in D.C. si in diverse locatii din Virginia pentru balurile unor companii sau ambasade. Din 1923, are angajamente in cateva cluburi exclusiviste in care audienta era preponderent alba, ceea ce era pentru un jazzman de culoare o onoare deosebita. Trupa in care canta se numeste "The Washingtonians" si era condusa de Elmer Snowden. Locatia de baza a acesteia era in Exclusive Club , in Harlem. In 1924, Snowden paraseste formatia si locul sau de leader este preluat de Duke. O data cu redenumirea clubului drept Kentucky Club, contractul lui Ellington devine oficial si devine platforma pe care s-a construit cariera sa ulterioara. 1924 este anul in care inregistreaza nu mai putin de 8 discuri, pe care incepe sa se contureze inconfundabilul stil al bandului sau: ritmica Harlemului, backingul tromboanelor, surdinele trompetelor si swingul saxofoanelor. Printre invitatii trupei sale, Sidney Bechet si Paul Whiteman. In 1927, primul sau contract la Cotton Club din Harlem, un club legendar, a carui audienta alba dadea tonul modei in jazzul epocii. Avantajul acestui contract il reprezenta radiodifuzarea in regim saptamanal, timp de doua ore. In acel an isi incredinteaza destinul sau muzical unui impresar de mare calibru, Irving Mills, contra 45% din incasari, cifra uriasa la acea vreme. Mills ii aranjeaza inregistrari la case de discuri mari precum RCA Victor sau Columbia Records, care ii aduc o larga audienta si venituri consistente. In anii depresiei economice, 1929-1933, si muzicienii de jazz intra in declin financiar. Duke profita de acea perioada de respiro si isi perfectioneaza stilul sau inimitabil de a conduce ansambluri de muzicieni. Singurele castiguri mai consistente veneau din inregistrarile radio si din diverse manifestari oficiale ale autoritatilor. In 1931 compune, in onoarea mamei sale, Creole Rhapsody, o piesa de marti proprotii, circa 28 de minute, pe care o va interpreta multi ani mai tarziu. Dupa relansarea economica, intre 1933-1935, Mills aranjeaza o serie lunga de turnee prin Europa, de mare succes la public. In 1935 moare mama sa iar Duke isi ia, de la sine putere, o pauza concertistica sine die. In acea perioada apar alte banduri, de mare popularitate: Benny Goodman, Coun Basie, Tomy Dorsey, Earl Hines, Benny Carter. Devine la moda swing dance-ul iar swingul devine o notiune dominanta in muzica pentru public. Un critic avea sa spuna ca daca toti aveau swing, Duke Orchestra avea mai mult decat atat, nuante si mood, feeling si varietate in compozitii. Insusi Duke avea sa comenteze aceste nuante: jazz is music, swing is business..

Incepe sa inregistreze cu grupuri mai mici de instrumentisti din ansablul sau, formand cvintete, sextete si octete si dedicand compozitii unora din muzicienii cu carre colabora: Jeep's Blues pentru Johnny Hodges sau Clarinet Lament pentru Barney Bigard. In 1937 de reintoarce in triumf la Cotton Club. Ii moare si tatal iar finantele sale devina mai subrede. Se desparte de Irving Mills si recurge la serviciile unei agentii de impresariat, William Morris. Intre 1938 si 1939aceasta ii organizeaza, pentru a-i repune veniturile pe picioare, turnee in Europa. Astfel se incheie o decada de succes, din a carei definitie nu pot lipsi hiturile Mood Indigo(1930), Sophisticated Lady (1933), Solitude (1934), In a Sentimental Mood (1935), Caravan (1937).





Anii '40 aveau sa fie o perioada de transformare a stilului muzical Ellington. Aici intervine colaborarea cu pianistul si aranjorul Billie Strayhorn, fara de care, probabil, nu ar fi rezistat noutatilor propuse de celelalte big banduri. Strayhorn il ajuta sa defineasca o noua nuanta a stilului, jungle si sa mareasca sectiile instrumentale. Se mareste ponderea vocalistilor cu care colaboreaza, introduce viorile in orchestra (o noutate absoluta si originala pentru jazzul acelei vremi) si apar noi instrumentisti de mare valoare, ca Ray Nance, Paul Gonsalvez, Jimmy Blanton sau Taft Anderson, ce aduc o expresivitate solida orchestrei, care creste de la 15 la 32-35 de muzicieni.





In anii '50, Ellington Orchestra trece printr-o etapa manierista a istoriei sale. Paraseste exotismul sound-ului in favoarea unor interpretari mai curand impresioniste. Duke compune suite concertante de lunga durata punand accent pe contributii solistice de mare anvergura, total nespecific unui big band clasic. Contributia sa pianistica incepe sa fie mai consistenta, fapt ce se face remarcat in triumful pe care il obtine la Festivalul de la Newport, editia 1957. Anii ce urmeaza sunt dedicati unei sinteze, pe care Ellington o cladeste pas cu pas, chiar si daca prin mijloace diverse. De exemplu, inregistreaza ca pianist in triouri diverse, compune si interpreteaza o suita de muzica sacra In the begining God sau atrage in concertele sale muzicieni super-consacrati cu care ofera publicului noi compozitii: Ella Fitzgerald, Mahalia Jackson, Charles Mingus, John Coltrane, Coleman Hawkins.

Pana la sfarsitul vietii sale, survenit la 27 mai 1974, Duke Ellington s-a impus prin expresia sonotitatii originale a ansamblurilor pe care le-a organizat si condus. Mixand cu mare rafinament spiritul bluesului cu swingul urban specific afro-americanilor si influentele armonice ale impresionismului muzicii clasice, stilul Ellington a creat un univers sonor absolut pentru ansambluri mari. Istoricii jazzului sunt unanimi in a spune ca Ellington, alaturi de Louis Armostrong, sunt cei mai importanti creatori ai jazzului. Spre deosebire de Armstrong, al carui geniu s-a exprimat in planul improvizatiilor, Duke a avut un sistem de gandire muzicala complexa, ilustrata de schema sa orchestrala cu care a creat acel subtil amestec de armonii si aliaje sonore inedite.



111 ani. Mai mult de un secol. Si o mostenire uriasa, greu daca nu imposibil de clasificat. Sa nu-l uitam prea repede, oameni buni, pe Duke of Ellington!

Totusi: cat de mult influenteaza banii deciziile in rugby?

O stire de zilele trecute starneste cascade de comentarii. Seful Premier Rugby, Marc McCafferty, a lansat ideea ca exista posibilitatea ca din 2012 in Guiness Premier sa joace cu doua echipe mai mult, adica 14. Ratiunea pe care a mentionat-o acest Mitica Dragomir al rugbyului englez pare a fi financiara intrucat sistemul in 12 cu o singura retrogradare va pune serioase probleme de bani actionarilor echipelor ramase in primul esalon in conditiile in care se contureaza o tendinta de crestere a salariilor sportivilor asemanatoare footballului, utilizand o sintagma interesanta- telephone number salaries , adica salarii cu din ce in ce mai multe cifre. McCafferty a sustinut ca totul va depinde de reusita negocierilor de anul viitor in privinta contractelor de drepturi TV. El avea desigur in minte modelul sudic, SANZAR, unde aceste drepturi asigura o substantiala parte a veniturilor cluburilor, mult mai mare procentual decat cea care asigura aerul din plamanii rugbyului de club si/sau franchiza englez. In asociere cu Asociatia jucatorilor, executivul Premier Rugby a atras atentia asupra tentatia de sporire a cheltuielilor-capcana ale cluburilor: jucatori batrani sau expirati din Sud sau superstadioane, alaturi de cheltuieli enorme pentru publicitate. La demersul lui McCafferty s-au asociat, firesc, cluburi cu veleitati de promovare in divizia de elita, precum London Welsh, Bristol, Exeter si chiar Worcester, candidata cea mai de succes la retrogradarea din acest an. In replica, RFU , federatia acestui sport, avea sa declare imediat dupa iesirea in scena a lui McCafferty ca nu a fost consultata in privinta acestui plan si chiar daca nu l-a evaluat, este prematur a gandi astfel inainte de a consulta toate entitatile implicate si a simula scenariile alternative.

Viitoarea participanta la campionatul provinciilor din Sud, Melbourne Rebels, scoate aproape zilnic stiri de prima pagina. Dupa ce este beneficiara unor contracte rasunatoare care le garanteaza aducerea in clubul din orasul olimpic a lui Danny Cipriani, Gareth Delve sauy Greg Sommerville, Rebels mai au in vizor urmatoarele tinte: argentinienii Ayerza si Roncero, fijienii Seru Rabenii si Nicky Little, trei georgieni, un samoan, doi americani si, tineti-va bine!, romanii Marius Tincu si Iulian Dumitras. Intr-o alta stire, din alta zi, evident, bosii de la Rebels vor sa-i aduca in lor pe fundasul- minune de 26 de ani Billie Slater de la Melbourne Storm (pentru un salariu de 1 milion de dolari australieni) si pe Israel Folau, 21, cu origini tongane, de la Brisbane Broncos Reds, anterior si el la Storm, pentru o suma echivalenta.

In perspectiva noului sezon, Northampton Saints continua sa se intareasca, achizitionand nume de notorietate de pe unde gaseste puncte slabe. Daca aceasta politica "de cadre" ii reuseste s-ar putea ca in 2010-2011 sa aibe un supra-lot, mai supradimensionat decat are in acest an Leicester Tigers. De la Leeds Carnegie vor intari lotul sfintilor 4 jucatori la sfarsit de contract cu Leeds Carnegie: Andy Gomarsall, 35 de ani, 35 de selectii pentru Anglia, Callum Clark, Scott Armstrong, Joe Ford. In total de la Leeds Carnegie vor pleca in aceasta vara 10 (zece!) jucatori. Antrenorul celor de la Leeds este Neil Back, fostul etern international englez, autorul blogului de rugby pe site-ul Eurosport. Tot catre Northampton mai pleaca, de la Worcester, virtuala retrogradata, demiul galez Ryan Powell,29, cu un activ de 3 selectii pentru Tara Galilor A si tot 3 pentru echipa reprezentativa a regiunii Wales. Daca mai adaugam si celelalte noi contracte despre care am mai vorbit ca si posibile achizitii-surpriza, bugetul pentru noi contracte al clubului din Northampton ar trebui sa fie pe undeva pe la 14-15 milioane de lire. Ceea ce, din perspectiva paralelei pe care se afla FRR, este o cifra urieseasca.

Acum 93 de ani, in Newport News, Virginia,...

...s-a nascut viitoarea mare voce a jazzului american din secolul trecut, Ella Fitzgerald. la scurt timp dupa nastere, parintii se despart iar Ella se muta impreuna cu mama ei in Jonkers, New York. In copilarie si adolescenta, viitoare cantareata avea sa aibe parte de toate beneficiile vietii din suburbii inclusiv probleme cu politia. Marea criza economica anilor '30 a afectat copilariile multor americani, nu numai a celor de culoare dupa cum avea a spuna unul din biografii ei. De altfel a si fost incredintata, prin custodia politiei, unei scoli corectionale. Pe cand avea 17 ani, mama ii moare intr-un accident rutier iar Ella ramane singura, cu sora ei, care avea deja un copil.

Destinul avea sa i se schimbe in 1934. A dorit sa participe la un concurs de dans, foarte popular pe atunci, la Apollo Theater din Harlem, un show numit Wednesday Amateur Show. In loc de dans, a cantat,spre surprinderea juriului. Si nu numai o piesa ci trei, la insistentele audientei. Succesul sau efemer s-a transformat intr-o cariera datorita faptului ca unul din saxofonistii orchestrei de acompaniement, Benny Carter, a decis sa o ajute sa se lanseze. Sprijinita de Carter va castiga mai toate concursurile tip "Talent Show" la care a participat in urmatorii doi ani. In 1935 are primul sau angajament, pentru o saptamana, cantand alaturi de orchestra Timmy Bradshaw la spectacolele de la Harlem Opera. Acolo avea sa-l cunoasca pe Chich Webb, baterist si sef de orchestra, care avea sa renunte la singerul sau masculin pentru a o angaja pe Ella. Venitul sau saptamanal era unul foarte bun pe atunci, 12,5 dolari pa saptamana. In 1939, Webb moare si Ella preia sefia orchestrei acestuia, care isi schimba denumirea in Ella and Her Famous Band. Activitatea sa concertistica avea sa-i aduca succese modeste dar siguranta financiara a fost mereu pe primul loc in grijile sale, mai ales ca avea de intretinut rudele apropiate. Se casatoreste cu un personaj insignifiant, un docher newyorkez, despre care in scurt timp avea sa afle ca este posesorul unui incarcat cazier judiciar agravat de repetatele sale recidive in comertul si consumul de droguri. Divorteaza doi ani mai tarziu. In 1946, in cursul unei turneu cu orchestra lui Dizzie Gillespie, se indragosteste de basistul acestuia, Ray Brown, se casatoreste cu acesta si adopta un copil. Ray Brown era un colaborator apropiat la impresarului Norman Granz, producatorul ceebrei serii de spectacole Jazz at the Philarmonic iar Ella se alatura proiectului, sub mana priceputa a lui Granz, care ii va deveni si ei impresar . In 1947 canta alaturi de Charlie Parker. Marea majoritate a concertelor le deschide cu dificila piesa Take the "A" Train, a lui Duke Ellington. Astfel accesul la lumea buna a jazzului i-a fost asigurat iar de Granz avea sa o lege o prietenie intensa si de lunga durata.


Jazz at the Philarmonic a fost un lung sir de showuri de mare succes, in care Ella a facut numeroase duete celebre azi cu, de exemplu, Louis Armstrong. Intre 1956-1964 inregistreaza numeroase coveruri pe compozitii ale unor muzicieni la moda precum fratii George si Ira Gerswin, Irving Berlin, Cole Porter, Carl Rogers, Duke Ellington. Cum Jazz at the Philarmonic a fost si un mare succes comercial de televiziune, Ella Fitzgerald va fi invitata numeroaselor showuri detinute pe canalele americane de nume sonore ca Frank Sinatra, Nat King Cole, Ning Crosby, Dean Martin. In 1952, datorita progamelor si stilurilor de viata diferite, divorteaza de Ray Brown dar raman prieteni si vor mai canta de multe ori impreuna. In timpul turneelor sale Ella devine, ocazional, victima directa a manifestarilor segregationiste. Un episod larg comentat in toate relatarile despre viata sa este cel petrecut la Dallas, Texas. Managerul trupei sale, acelasi Norman Granz, isi afirmase in presa convingerile sale privind drepturile civile ale populatiei de culoare iar politia facut o razie prin cabinele teatrului unde se producea Ella si i-a arestat pe toti membrii orhestrei, inclusiv cativa instrumentisti albi. Asa avea sa cunoasca Ella problemele sociale si rasiale care escaladau in America anilor '60. Pentru acel incident avea sa primeasca un sprijin emotional consistent din partea multor celebritati ale vremii, printre care si Marilyn Monroe. Canta in musicalul lui Gershiw celebra arie Summertime.


Ella continua sa munceasca din greu, asa cum a facut-o si la inceputurile carierei sale. Pentru ea exista numai scena iar in restul relatiilor sociale era, dupa cum spun martorii avizati era de o timiditate cu totul nespecifica vedetelor. Iar munca ei avea sa-i aduca si probleme serioase de sanatate. Se spune ca era in stare sa tina si doua concerte in aceeasi zi, chiar daca orasele se aflau la distanta de 100 mile. In iunie 1974 are doua saptamani de concerte alaturi de Count Basie Orchestra si Frank Sinatra, timp in care s-a produs in 17 de reprezentatii.

Incepe sa primeasca recunoasterea calitatilor sale interpretative iar premiile si distinctiile ii onoreaza pe deplin calitatile sale inconfundabile. Astfel, avea sa primeasca de la Ronald Reagan National Medal of Arts iar Franta o face Comandor pour art et lettres de la Legion d'Honneur. Devine doctor honoris causa al mai multor universitati de prestigiu precum Yale sau Dartmouth. Industria muzicala o onoreaza cu mai multe premii Grammy (cele mai multe primite pana acum de o vocalista de jazz).Devine cetatean de onoare al mai multor metropole si capitale de pe tot globul. Dar sanatatea sa intra intr-un declin accentuat. In 1986 suporta o serie de operatii prin care i se monteaza cinci bypassuri coronariene si o valva atriala. I se descopera un diabet zaharat sever care avea sa-i produca afectiuni majore ale vederii in ultimii ani de viata. Cu toate acestea, in anii '90 inregistreaza cea mai mare productie de discuri ale unui jazz singer contemporan. In 1991 avea sa sustina ultimul sau mare concert la Carnegie Hall, unde mai cantase deja de 26 de ori. In 1993, datorita evolutiei diabetului i se amputeaza ambele gambe si devine condamnata la scaunul cu rotile. Cu toate astea mai inregistreaza, desi nu mai apare in public, inca 2 albune. Se retrage la resedinta sa din Beverly Hills pentru a-si creste nepotii si a veghea ca familei sale sa nu-i lipseasca nimic esential. la moartea sa , pe 15 iunie 1996, ca si la moartea prietenului sau Louis Armstrong, in toata California a fost doliu. Cu ocazia inmormantarii sale multe din autostrazile adiacente au fost blocate de multimea venita sa o acompanieze pe ultimul sau drum. Funeraliile sale au fost transmise in direct de 17 posturi de televiziune, de pe toata suprafata SUA. Ella Fitzgerald a fost o femeie timida si modesta, cu un caracter generos si altruist, a avut mereu intelegere pentru problemele altora si si-a dedicat mare parte din viata si averea sa rudelor sale directe. In 1993 infiinteaza propria sa fundatie de caritate chiar pana atunci a sprijinit American Heart Association si, ca o replica in timp fata de originile sale si propria sa copilarie, a finantat generos United Negro College Found. Ca un omagiu muzical adus acestei mari voci a jazzului, care a reusit sa invinga dificultatile majore ale vietii, ce poate fi mai potrivit decat StJames Infirmary, in interpretarea prietenului Louis Armstrong?

Stiri si cate ceva despre doi basisti remarcabili

Intre 13 si 14 mai , la Dublin, va avea loc Conferinta Boardului IRB la care vor participa toti decidentii internationali si nationali din tarile clasate pe primele 20 de locuri in clasamentul la zi. Adica, implicit, participantele la Cupa Mondiala.
Din declaratiile acordate presei de catre Presedintele IRB, Bernard Lapasset, se vor discuta mai multe teme specifice trendurilor evolutiei mondiale a rugbyului pe baza unei cercetari la care au participat specialisti din toate natiunile majore ale acestui sport. Lapasset a evidentiat cinci mari familii de probleme care vor fi puse in discutie: a. placajele; b.gramezile -prabusiri si refaceri; c.excesul de lovituri cu piciorul; d. angajarea fizica in joc; e. modificari ale regulamentelor. Asupra acestui ultim aspect, presedintele IRB a declarat ca nu se va mai experimenta nici o modificare a actualui set de Laws of the Game pana dupa terminarea Cupei Mondiale 2011. Lapasset a mai declarat ca IRB trebuie sa fie preocupat de evolutia pe termen lung a rugbyului mondial, cu accent pe reintroducerea rugbyului (in 7) ca sport olimpic si in perspectiva urmatoarelor doua editii ale Cupei Mondiale.

SANZAR, organismul colectiv de conducere al rugbyului din emisfera sudica, a finalizat un contract comercial vizand drepturile de televiziune pe perioada 2011-2015. Contractul se ridica la suma de 437 milioane $, cu 34% mai "bogat" decat precedentul contrract similar pe ultimii cinci ani. Valoarea contractului va putea spori cu inca 60 milioane prin vanzarea de drepturi TV aditionale catre cele doua Americi si Asia. Acest contract nu a inclus si posibilitatea ralierii Argentinei la Turneul celor 3 Natiuni si nici modificarea formatului Super 14 in Super 15 pentru ca a fost negociat de circa 8 luni, cand deciziile privind cele doua competitii erau doar proiecte.

Riki Flutey va parasi, dupa incheierea competitiei TOp 14 din Franta, clubul Brive, cu care mai avea contract inca un an. Jucatorul a declarat ca se intoarce la echipa de la care a plecat peste Canalul Manecii, London Wasps. Dar se pare ca mai este dorit, insistent, si de catre irlandezii de la Munster. Dar in Franta va sosi, se pare, mijlocasul la gramada neo-zeelandez Piri Weepu, 26. Daca nu va fi in vederuile selctionerilor pentru meciurile test din aceasta vara, Weepu va pleca mai repede in Europa. Cu 32 de slectii pentru All Blacks incepand cu 2004, dar incepand meciurile ca rezerva in ultimele 14 meciuri din ultimii doi ani, demiul isi doreste ca ultimii ani de cariera sa poata juca intr-un campionat in care se castiga mai bine decat acasa la el, adica la Hurricanes din Wellington.

Dupa aproape un an de recuperare dupa doua accidentari serioase, revine in teren si va juca pentru Ospreys in ultimele meciuri din Celtic League, capriciosul dar si spectaculosul Gavin Hastings. In aceasta perioada de pauza competitionala a avut ocazia sa-si anunte logodna cu cantareata Charlotte Church, cu care are deja doi copii. Gavin Henson a avut destule ghinioane pana acum. Tot datorita accidentarilor nu a putut lua parte la editiile din 2003 si 2007 ale Cupei Mondiale. A fost selectionat de 31 de ori in echipa Tarii Galilor, cu care a si castigat Marele Slam al Six Nations in 2005. In 2001 a fost declarat de catre IRB Best Young Player of the Year.

Acum ma reintorc la aniversarile jazzului. Ziua de azi, 23 aprilie e una speciala pentru ca doi din cei mai proeminenti basisti ai jazzului si anume Charles Mingus ai Paul Chambers si-ar fi sarbatorit azi, daca ar mai fi trait, ziua de nastere.

Charles Mingus s-a nascut in 1922. Ca si multi muzicieni de culoare a avut primele contacte cu muzica prin corurile bisericesti si ascultand la radio inregistrarile si spectacolele vremii. Studiaza formal bassul cu un sef de partida din New York Philarmonic si compozitia cu un celebru profesor al altor maestri, Lloyd Reese. In anii 1940 are primele sale experienta concertistice in ansambluri de renume, Lionel Hampton, Louis Armstrong sau Kid Ory. Din 1950, canta live si inregistreaza cu muzicieni de prestigiu precum Art Tatum, Bud Powell, Charklie Parker, Miles Davis si chiar in orchestra lui Duke Ellington, unde a avut cateva momente de solo. Experienta pe care dobandit-o in anii '40 si inceputul decadei '50 i-ar fi p[ermis sa se lanseze si ca pianist, rol cu care a cochetat in cateva inregistrari. Insa a preferat sa se dedice compozitiei si promovarii propriilor piese ca si a creatiilor altor cativa tineri jazzmani. Drept pentru care a intemeiat propria sa casa de discuri, impreuna cu Max Roach, numita Debut Records si sa infiinteze un fel de atelier de creatie colectiva, Jazz Workshop, in care s-au experimentat multe din compozitiile free jazzului de mai tarziu. O fire impulsiva si cu iesiri necontrolate, Mingus avea sa fie poreclit The Angry Man of Jazz, motiv pentru care a fost, in egala masura, atat detestat cat si adulat. Ca o incununare a temperamentului sau, se cuvine a mentiona si apetitul sau pentru manifestari agresive in cadrul miscarii pentru integrare sociala a afro-americanilor. Acesta e un fapt relativ ciudat dar explicabil daca tinem seama de descendenta sa rasiala usor bizara: pe linie materna a avut ascendenti chinezi si englezi iar pe linie paterna afro-americani si suedezi.


In toata cariera sa a produs peste 300 de compozitii si mai mult de 100 de albume. Dintre cele mai cunoscute se cuvin a fi amintite: Pithecantropus Erectus(1956), Mingus Ah Um (1959), The Clown (1957), Let My Children Hear Music, The Black Saint and the Sinner Lady(1963) sau Tijuana Moods.

In 1963 inregistreaza ca pianist un album special, care avea sa anunte stilul Keith Jasrrett, cu care a incercat sa armonizeze experienta sa de jazzman cu armoniile muzicii clasice. Albumul este Mingus Plays Piano, o raritate pe piata actuala. In 1964 se casatoreste cu Sue Graham Ungaro, nasul de cununie fiind celebrul poet Allen Ginsberg, unul dintre corifeii miscarii contestatare beat. In 1966 este evacuat din motive financiare din locuinta sa din New York. Canta mai putin in urmatorii ani, fiind dedicat mai mult compozitiei si miscarilor sociale. Doar in 1974 revine cu un cvintet cu care avea sa inregistreze doua albume, Changes One, Changes Two. Ca o constanta in compozitia trupei cu care a cantat din 1974-1977 se remarca saxofonistul Charles McPherson, absolvent al celebrului Jazz Workshop, singurul care l-a urmat pe Mingus atatia ani.

Lui Mingus i se datoreaza si cea mai lunga compozitie de jazzz scrisa si interpretata vreodata. Se numeste Epitaph, a fost orchestrata pentru un ansamblu de 31 de persoane si a fost interpretata pentru prima oara pe 3 iunie 1989, la zece ani de la decesul compozitorului. Pentru detalii: Mingus' Magnum Opus: 'Epitaph' In Concert : NPR (fisier audio).

Ultimii sai ani de viata i-au accentuat ciclotimia si depresiile. A ajuns obez si ipohondru. In 1977 este diagnosticat cu scleroza amitropica laterala, o afectiune rara care produce atrofie musculara, fapt ce l-a trimes pe scaunul cu rotile. Ultimele sale compozitii le-a inregistrat vocal, pe banda de magnetofon. Dar muzica sa a ramas nealterata. Un argument vine sa ajute aceasta afirmatie. Si anume inregistrarea de mai jos, Perdido, din 5 noiembrie 1972, Berlin.
.

Paul Chambers s-a nascut in Pittsburgh in 1935. Incepe sa cante la instrumente de suflat in ansamblurile scolate. Mai intai la corn apoi la tuba. Se indragosteste de bas la 14 ani. La 17 ani ia primele lectii sistematice (ce similaritate cu formarea lui Mingus!) cu un contrabasist de la Detroit Symphony Orchestra. De la 15 ani accepta primele influente de jazz, Bud Powell si Chalie Parker, fapt ce a produs oscilatia sa de la muzica simfonica, pentru care se pregatea sa devina instrumentist catre jazz. Se concentreaza pe interpretarile unor basisti deja afirmati precum Oscar Petitford, Ray Brown, Charles Mingus. Alege basul ca instrument care il va reprezenta si incepe seria de turneee cu muzicieni consacrati ai vremii (J.J.Johnson, in principal) si se specializeaza in arta swingului, dobandind o abilitate edxtraordinara a variatiilor de tempo. A fost primul basist major care a intrebuintat arcusul pentru a se exprima in registrul grav, al saxofonului. Intre 1966 si 1962 a fost activ permanent in cvintetul lui Miles Davis. Prima sa mare performanta avea sa vina o data cu duetul cu pianul lui Bill Evans in piesa So What de pe albumul Kind of Blue al lui Miles Davis, 1959. Se desavarseste ca instrumentist de sectie ritmica, calitate care l-a facut extrem de solicitat de multi lideri de proiecte. Dintre ei sa amintim pe Art Pepper, Red Garland, Wynton Kelly. Ca session musician a inregistrat albume antologice cu John Coltrane, Thelonius Monk, Oliver Nelson.

Catre mijlocul anilor '60 cade in capcana foarte comuna, care a lovit multi muzicieni de mare valoare, adictia de alcool si droguri. Combinatia avea sa-l si rapuna, accelerandu-i tuberculoza. Avea doar 33 de ani. Multi muzicieni i-au dedicat piese lui Paul Chambers. Printre ei Sonny Rollins, Tommy Flannagan, Red Garland, Max Roach si John Coltrane.




Asa ca azi, 23 aprilie, la aniversarea celor doi muzicieni, putem afirma, in memoriam, ca aceasta pereche a adus stralucire unui instrument relativ inexpresiv, utilizat doar utilitar in sectiile ritmice ale orchestrelor anilor '50-'60 si a facut din contrabas un instrument solist, pretentios si prietenos, deopotriva.

Putina statistica

Inainte de a ne juca putin cu cifrele, doua stiri privind miscarea de jucatori:

* Fostul international neozeelandez Greg Somerville, 32, a anuntat ca la sfarsitul sezonului va parasi lotul formatiei din Gloucester. Pentru acesta a jucat in ultimele doua sezoane 32 de meciuri. Nu este clar, data fiind varsta, daca el se va retrage definitiv sau daca isi cauta un nou contract in Europa.

* Cunoscuta uvertura galeza Stephen Jones a dezmintit zvonurile dupa care urma sa semneze un contract cu Leicester Tigers si a anuntat va mai juca inca un an pentru LLanelli Scarlets.

Si acum o scurta privire asupra statisticii finalurilor din doua campionate europene.

In Franta, Top 14 a ajuns in fata ultimei etape. Se cunosc deja echipele care isi vor disputa locurile in semifinale. Dupa cum stiti, Franta are un sistem diferit de cel englez sau de cel din Super14: se califica direct primele doua clasate iar urmatoarele patru isi disputa prin meciuri directe urmatoarele doua locuri. In acest moment, clasamentul este condus de R C Toulon, marea surpriza a acestui an competitional, echipa la care joaca Wilkinson. Aceasta conduce in fata campioanei en-titre, Perpignan, cu un punct. Le urmeaza cele patru echipe care vor juca calificarea in semifinale, in ordinea punctelor: Clermont Auvergne, Castres, Toulouse, Metro-Racing Paris. Acestea nu mai pot fi ajunse, ca numar de puncte indiferent de rezultatele ultimei etape. Cel mai bun atac-618 puncte (24,7 puncte inscrise pe meci)l-a avut Clermont Auvergne iar cea mai buna aparare- Toulouse- 13,7 puncte primite pe meci).

In Anglia, mai sunt de jucat doua etape si restanta Bath-Northampton. In clasamentul Guinness Premiership conduce Leicester Tigers, cu 68 puncte, cu 3 mai multe decat Northampton Saints. Locul al treilea este ocupat de Saracens, cu 61 puncte iar pentru locul al patrulea, calificant in semifinale, se lupta londonezii de la Wasps, 53, cu cei de la Irish, 51. Cele mai multe puncte bonus le-au acumulat tigrii din Leicester, care detin si cel mai bun atac, cu 478 puncte (23,8 puncte pe meci) iar cea mai buna aparare a prezentat-o Northampton, 266 puncte primite (14 puncte pe meci). Sistemul englez al semifinalelor opune prima clasata cu cea de-a patra, cea de-a doua cu cea de-a treia. In momentul de fata se stie doar ca Saracens va juca o semifinala in deplasare, intrucat este mai slab clasata decat ocupanta locului 2, oricare ar fi aceasta.

Pentru comparatie, sa privim putin si siutuatia de la antipozi. Super14 a ajuns doar la a 10-a etapa. Toate competitoarele au cate 9 jocuri. Pe primul loc se afla neozeelandezii de la Canterbury Crusaders, cu 34 de puncte, la egalitate de puncte cu Blue Bulls din Pretoria, care au diferenta mai mica dintre punctele inscrise si cele incasate. Pe locul al treilea tot o echipa sud-africana, Stormers din Cape Town, cu 33 de puncte. Interesant ca ultimele doua locuri sunt ocupate tot de echipe sud-africane, Cheetahs si Lions din Johannesburg. Cel mai bun atac l-au prezentat Bulls, cu 308 puncte inscrise (o medie de 34,2 pe meci) iar cea mai buna aparare a apartinut celor de la Stormers, doar 111 puncte (12,3 puncte primite pe meci).


Cum spuneam intr-una din postarile trecute, in Sud se marcheaza mai mult, in medie si pe meci. Dar acum putem vedea ca si apararile sunt mai eficiente decat cele din Nord. O sa revin in zilele urmatoare cu statistici mai detaliate asupra acestui aspect.

Ca ilustratie video, o prezentare a echipei British & Irish Lions inaintea primului meci test contra Africii de Sud din iunie 2009. Din echipa (de vis) Lions a facut parte si Stephen Jones.

E liniste-n cetate, dormiti in pace!

Cam asa suna, acum patru-cinci sute de ani, strigatul orar al garzilor care vegheau pe meterezele fortificate ale oraselor medievale din Europa. Cam asa arata si piata stirilor despre rugbyul insular sau cel francez. Numai prin cealalta emisfera pare sa se mai intample cate ceva exciting.

Singurele vesti care vin sa mai anime atentia cronicarilor sunt cele privind piata transferurilor. Antrenor si jucatori vin si pleaca, echipele isi schimba finantatorii, oficialii federali lucreaza prin diverse comitete si comisii. Se pregatesc finaluri de campionate si turneele din vara. E liniste, deocamdata, in cetate.

Cateva miscari de jucatori merita, totusi putina atentie.

De exemplu, Leicester Tigers continua sa se intareasca. Ultimul venit, cel putin pana acum, va fi George Skivington, linia a doua, 27 de ani, de la London Wasps. El a jucat pentru viespi din 2003 de 125 de ori in Premiership si a fost capitanul England Saxons in ultimele doua sezoane si se pare ca va mai fi si in turneele acestora din 2010.

Soan Tonga'uiha renunta la anuntata sa schimbare de club, de la Northampton la Saracens si va ramane la clubul sau actual. El semnase un precontract cu Saracens dar oficialii de la Saints l-au intors, convingandu-l sa mai stea inca doua sezoane. Saracens au depus contestatie dar o comisie a RFU a decis ca precontractul poate fi reziliat, fara daune.

In schimb, Northampton s-a intarit cu aripa de 23 de ani Scott Armstrong, de la Leeds Carnegie. Acesta a reusit 12 eseuri in doua sezoane pentru echipa sa din National One, liga a doua a campioantului englez.

Azi aniversam ziua de nastere a unui instrumentist aparte al scenei americane de jazz, flautistul Herbie Mann. Spun aparte pentru ca nu poate fi incadrat in niciun tipar, gen sau grup din cele uzuale. Insa muzicalitatea si tehnica sa de suflator (a cantat si la saxofon si la clarinet in diverse formule de trupa) sunt unele de exceptie. A fost cel care a "inventat" conceptul world music, inainte ca acesta sa capete circulatie in lumea criticii muzicale. Si aceasta datorita faptului ca fost printre primii americani care au asimilat ritmurile si soundurile sud-americane. Ilustratia de mai jos vine sa va ofere proba acestei afirmatii. De urmarit si percutionistul Tito Puente, un virtuoz brazilian al familiei de ritmuri Bossa Nova.



Ca bonus, o interpretare stil Herbie Mann a temei Memphis Underground, din 1960:

Rugbyul si mediul sau social

Doua stiri vin sa atraga atentia intr-un moment de respiro competitional. Amandoua reflecta cate ceva din adevarata atitudine pro-sociala a acestui sport. Desi nu voi comenta faptele de mai jos nu ma pot retine sa nu remarc faptul ca, in ciuda comercializarii fara precedent care a lovit si rugbyul, mai exista si evenimente in afara meciurilor, cupelor si camionatelor care sa ne aduca aminte de infasuratoarea umana a sportului.

Recent, pilierul Matt Stevens, 26 de ani, a fost suspendat pe 2 ani pentru consum de substante interzise. Mai precis, metaboliti derivati ai cocainei, care sunt incadrati in categoria "recreational drugs", a substantelor cu un grad mai scazut de nocivitate. El nu va mai avea drept de joc pana in 19.01.2011. Ca urmare a indesirii acestui gen de comportamente in randul jucatorilor profesionisti, forurile conducatoare ale rugbyului englez (si, banuiesc, nu numai ale acestuia)au decis introducerea unor controale mai frecvente atat in timpul competitiilor oficiale cat si, mai ales, in perioadele extra sau intercompetitionale. Probele pozitive vor coduce la suspendari automate de 2 ani, fara posibilitate de apel si de re-analizare, prin asa numitele probe B, ale mostrelor de urina sau sange. Trei organizatii (Rugby Football Union, Premier Rugby si Rugby Players Association) si-au dat maninile pentru a incepe si sustine o campanie impotriva consumului acestor substante, "recreationale". Iar Matt Stevens si-a dat acceptul de a fi ambasador al acestei campanii, in scopul de proteja imaginea acestui joc sportiv si a proteja sanatatea jucatorilor. Implicarea in aceasta campanie sociala nu ii va atrage lui Stevens indulgenta celor care l-au sanctionat dar il va face, cu siguranta, sa nu devina recidivist, fapt care l-ar exclude definitiv din viata sportiva. Iar cum pilierul lui Bath avea deja o cariera in Elite Player Squad, de unde a fost deja exclus, multi alti jucatori vor avea ocazia sa reflecteze asupra imcompatibilitatilor sportului de mare performanta. Deja Stevens se gandeste la revenirea sa in marile competitii dupa terminarea sanctiunii si s-a pronuntat deja pentru noua sa echipa: Saracens.

Un alt "caz" actual il reprezinta mai tanarul dar si mai controversatul Danny Cipriani. Dupa mult discutata sa absenta din lotul Angliei pentru Six Nations 2010, Cipriani avea sa anunte ca din sezonul 2010-2011 si-a gasit un loc in randul Melbourne Rebels, viitoarea componenta a Super 15. Stirea este relativ veche. Dar prestatiile sale in cadrul meciurilor pe care echipa sa de club, London Wasps au redeschis dosarul acestui jucator de performanta. Mai ales dupa meciul din cadrul sferturilor de finala a Amlin Challenge Cup de sambata trecuta, unde a contribuit decisiv, 17 puncte din care un eseu, la victoria asupra celor de la Gloucester pentru accesul in semifinale. Pana la plecarea sa catre Australia, Cipriani s-a angajat si el intr-o campanie antirasista si de combatare a discriminarii pe criterii etnice si rasiale. El a dezvaluit, in premiera, ca si el are origini diferite rasial. Publicul avea sa afle ca tatal sau este originar din Trinidad-Tobago, arie cunoscuta in Anglia drept Indiile de Vest. Tatal si-a parasit amiabil familia pe cand tanarul Danny, deja cadet la Wasps Academy of Rugby, avea 9 ani pentru ca tija metalica pe care o avea intr-un femur nu se impaca cu clima racoroasa a Angliei. Dupa despartirea de tata, mama Cipriani a facut eforturi supraumane, lucrand ca sofer de taxi in schimburi prelungite, pentru a-i asigura junelui Danny educatia intr-un stabiliment privat si permitandu-i astfel sa continue sa spere ca va juca, candva, in rugby-ul mare. Dupa o astfel de istorie de viata, mai poate cineva sa se supere pe nazurosul Danny Cipriani? Chiar daca astfel de povesti, de mare impact comercial si atitudinal, pot servi de minune unor campanii sociale,de antidiscriminare, performanta in rugby se cladeste pe cu totul alte criterii. Poate ca Cipriani a fost considerat relativ imatur (caracterizarea lui Rob Andrews: slightly mature) si asta a fost motivul pentru amnarea convocarii lui in Elte Squad. Poate ca Cipriani a fost mai neconformist uneori si a imbratisat atitudini contestatare (in calitate de metis, minoritar deci). Dar niciodata nu i-a fost contestata calitatea intrinseca de elite player. Sunt absolut convins ca in footballul englez, un caz Cipriani ar fi facut cu mult mai multe valuri si ar fi consumat cantitati mai insemnate de adrenalina. Dar in rugby lucrurile nu stau inca asa, din fericire. Amanarea consacrarii lui Cipriani este un gest deliberat. Junele Danny inca nu este pregatit de marea performanta, inca nu si-a definit identitatea si, ca atare, poate ceda psihic oricand. Acceptul pentru implicarea sa in campaniile antirasiste a fost un gest incipient matur. Dazvaluirea voluntara a originii sale etnice, tinuta in mare secret pana mai ieri, va conta ca o eliberare. Si activitatea sa in Australia, chiar daca va fi doar pentru un an (desi contractul este pe o perioada mai lunga) il va intari si ii va configura, cu siguranta, psihicul. Il vom vedea cu siguranta in 2011 in squadul Angliei. Si acesta va fi marele castig, un alt jucator de mare performanta, cu moral si de mare determinare. Si inca o data, socialul din jurul rugbyului va avea sa invinga maruntele nise labirintice ale vietii ordinare.

Mai mult de doua stiri dar tot doua aniversari

Stiri.
* Aripa scotiana Thom Evans, accidentat grav in meciul cu reprezentativa Tarii Galilor are, la mai bine de o luna dupa accident si trei operatii, sanse de 50%/50% sa mai mearga vreodata. Thom Evans, 25, a fost selectionat de cinci ori in echipa Scotiei si era considerat o speranta a noului val de jucatori. Fratele sau, mai mare si mai selectionat, Max, joaca pentru Glasgow Wariors si este titular in XV-le de baza al Scotiei. Daca va recupera, lui Thom Evans ii este propusa cariera de model. Ce ironie!
* Fundasul Leon Mc Donald, 32, 56 de selectii pentru All Black, se retrage din rugby. Actualmente este legitimat la o echipa din campionatul Japoniei. S-a accidentat acum 10 luni si de atunci nu a mai jucat desi antrenamentele sale de recuperare au fost reusite.
* O noua achizitie la Leicester Tigers, aripa argentiniana Horacio Agulla. Acesta a semnat un contract pentru doi ani, in vederea inlocuirii, la sfarsitul sezonului, a irlandezului Johne Murphy, care a jucat in cinci ani 37 partide si a inscris 61 puncte pentru Tigers. De precizat ca intre Johne Murphy si fundasul Geordan Murphy, alt irlandez al celor din Leicester, nu exista nici o legatura de rudenie.
* Daniel Carter a ajuns cel mai prolific marcator de puncte din Super 14, atingand recordul de 1022 de puncte. Vechiul record, despre care am mai scris, era detinut de Stirling Mortlock, cu 1019 puncte. Carter a marcat din cinci penalitati in victoria pe care Crusadres le-a administrat-o australienilor de la Waratahs. De notat ca Dan Carter joaca in Super 14 doar din 2003 si a lipsit un an din competitie, pe durata contractului cu Perpignan, cand a stat mai mult accidentat.

Si acum ,aniversarile zilei, Lionel Hampton si Herbie Hancock.

Lionel Hampton s-a nascut in 1909 la Louisville, Kentucky. Orfan de tata, se muta-impreuna cu mama sa, mai intai in Birmingham, Alabama si, mai apoi, in Chicago, Illinois. Ia lectii de tobe la St.Elisabeth High School. Din 1920 este titular in Chicago Defender Newsboys Band ca baterist. Canta in diverse trupe locale pana cand alege sa plece pe coasta de vest pentru a se inscrie la cursurile de muzica ale Universitatii Califoniei de Sud. Lucreaza noaptea ca barman pentru a-si plati studiile. Descopera atractia sa pentru un instrument secundar si destul de putin expresiv, vibrafonul si intra, pe acest "post" in formatia Les Hite unde va avea ocazia sa-l acompanieze pe Louis Armstrong, alaturi de care ne va oferi primul sau solo de vibrafon, Memories of You. In acelasi an isi intemeiaza primul sau grup, Paradise Ballroom. In 1936 este angajat de Benny Goodman si produce primele sale discuri ca solist alaturi de muzicieni precum Count Basie, Cab Calloway. De notat ca Hampton a fost promovat de acelasi eficient scouter John Hammond, despre care am mai vorbit. Cu trioul Benny Goodman, Teddy Wilson si Gene Krupa, au format primul grup inter-rasial care a cantat in public intr-o perioada in care jazzul era dominat de big banduri. In 1940 il paraseste pe Goodman si are primele succese cu propriul grup, ocazii cu care avea sa-i aibe ca invitati pe Quincy Jones, Dexter Gordon, Art Farmer, Charles Mingus sau Oscar Dennard. Orchestra Lionel Hampton a fost foarte populara in anii '40-'50. Mai reuseste colaborari cu Wes Montgomery, Dizzie Gillespie, Oscar Peterson, Art Tatum, Stan Getz, Arnett Cobb sau vocaliste precum Dinah Washington. In anii '60 formula sa concertistica intra intr-un oarecare declin ca si marea majoritate a big bandurilor, poate cu exceptia Count Basie sau Duke Ellington. Totusi participa la showuri TV si turnee mondiale. Face opere caritabile, devine interesat de sionism si devine membru al bisericii scientologice, la 65 de ani. Intra in masonerie si ajunge la gradul 33. In 1997, apartamentul sau din New York infrunta un incendiu, in care aveau sa dispara, alaturi de alte bunuri, toare onorurile cu care a fost gratulat de-a lungul activitatii sale. In 1991, are un atac cerebral pe scena, la Paris si isi revine cu mare greutate. Efectele acestuia plus o artrita cronica progresiva aveau sa-l conduca in lumea celor drepti pe 31 august 2002, la 93 de ani.

Ca suport video, va ofer o inregistrare istorica, prima editie a emisiunii ce avea sa dea si numele unei sectiuni a istoriei jazzului, Rhytm and Blues. Transmisia live din 1954 avea loc la Apollo Theatre in New York iar stilul era dedicat exclusiv muzicienilor afro-americani. Big bandul acompania diversi solisti. In acea emisiune aveau sa apara Count Basie, Sarah Vaughn, Big Joe Turner, Cab Calloway, Nat King Cole. Vezi si http://arhive.org/details/rhytm... Count Basie se joaca la tobe.


O alta inregistrare video pe care o puteti urmari dateaza din 1957 si avea sa fie una din piesele care l-au consacrat pe Hampton drept supremul vibrafonist, Flying Home


Herbie Hancock s-a nascut in Chicago, pe 12 aprilie 1940. Incepe cu educatie muzicala clasica, studii de pian, inca de la sapte ani. La 11 se produce in public, interpretand cu Orchestra Chicago Symphonie partea intaia a Concertului nr.5, in re major, de Mozart si, mai tarziu in acelasi an, Concertul Brandemburgic nr.2 al lui J S Bach. In perioada sa studioasa din adolescenta, urmareste exrecitii de compozitie si armonie pe inregistrari destul de diverse, grupul Hi-Lo, devenit ulterior Singers Unlimited (grup de acompaniament al lui Frank Sinatra), pianisti precum Wynton Kelly, McCoy Tyner sau suflatori ca Miles Davis sau John Coltrane. la 18 ani incepe studiile de inginerie fizica la Colegiul Grinell de la Iowa University din Des Moines. Dupa doi ani renunta si incepe propria cariera de mizician. Ia contactul cu Chris Anderson, un pianist orb de mare virtuozitate, care ii devine mentor in ale armoniei. In 1961 revine la Chicago, unde lucreaza la armonie cu Coleman Hawkins si Donald Byrd. Cu Byrd, trompetist, are o relatie mai speciala iar acesta il prezinta pe Hancock lui Vittorio Grannini, cu care studiaza timp de un an compozitia de jazz. In Chicago avea sa-si castige o notorietate suficienta datorita prestatiilor sale live din cluburile specializate. Pana la data aparitiei primului sau album solo, Takin' Off,1962, va canta alaturi de Phil Woods si Oliver Nelson, ca trio. Piesa Watermelon Man de pe acest album, avea sa-i atraga atentia lui Miles Davis, care era in cautarea unor instrumentisti cu care sa-si construiasca noul sau cvintet.


In mai 1963, Miles Davis isi prezinta noua sa trupa: Wayne Shorter(Sax tenor), Ron Carter (bass), Hancock (pian), Tony Williams, 17 ani(tobe). Sectia ritmica a cvintetului Miles Davis este si azi evocata pentru inovatie si flexibilitate in special datorate experimentelor lui Hancock, care exploreaza coarde si registre inca neexplorate ale pianului si armonii in stilul expresionist al lui Claude Debussy.


In paralel cu activitatile din trupa lui Davis mai lucreaza in alte proiecte si cu alte colaborari, cu membri din echipa de muzicieni sub contract cu Blue Note: Grant Green, Kenny Dorham, Bob Brookmeyer, Freddie Hubbard, Stan Getz. In 1965 avea sa inregistreze Empyrean Isles (1964) si Mayden Voyage (1965), ambele cu mare succes la public. Amandoua albumele aveau sa defineasca trecerea, datorata in primul rand lui Herbie Hancock, la stilul post-bop, o deschidere modernista si mai atonala a jazzului modern. In 1968 avea sa-si formeze propriul sextet, dupa despartirea de Miles Davis, iar cu acesta va intra, pana in 1973, in era instrumentelor amplificate electronic. Hancock introduce in jazz sintetizatoarele, programate de nu mai putin celebrul inca de atunci Pat Gleason. In 1973 apare primul disc de jazz vandut in peste un milion de exemplare, Head Hunters cu care incepe o alta etapa a jazzului modern, jazz fusion cu accente de funk si rhytm and blues. Desi se despartise de ceva vreme de Miles Davis, nu avea sa ramana indiferent la soundul albumului acestuia, Bitches Brew si incepe sa compuna piese pentru mixul dintre instrumente acustice si instrumente amplificate electric. In 1976 ii este dedicata o zi intreaga in cadrul Festivalului de la Newport, ocazie cu care reuneste o parte a vechiului cvintet al lui Davis-Shorter, Hubbard, Carter, Williams. Asa se naste VSOP (Very Special Onetime Performance), un proiect celebru pentru experimentele propuse. In 1977 se converteste la budism si incepe sa aibe o viata muzicala in dublu registru: o sectiune comerciala, destinata exclusic spectacolelor si turneelor si un segment dedicat explorarilor si experimentelor muzicale carora le ra, de mult, dedicat. In 1978, inregistreaza un duo acustic cu Chick Corea. Infiinteaza in 1981, Trio, cu Ron Carter si Tony Williams, cu care pleca in turnee iar in 1982, prin adaugarea lui Wynton Marsalis, vor scoate Quartet. In 1983, piesa Rockit, de pe albumul Future Shock, devine un single de mare succes la fidelii sai, hit pe MTV, 5 premii MTV Awards si alte onoruri.


In 1986 compune muzica si joaca in filmul Round Midnight, titlul acestuia fiind inspirat din piesa cu acelasi nume, din perioada colaborarii cu Davis. Filmul este o biografie imaginara a saxofonistului Lester Young iar la compozitiile muzicale care sustin pelicula au mai contribuit John McLaughlin, Wayne Shorter si Freddie Hubbard. In film mai apar, in roluri episodice, Martin Scorsese si Philippe Noiret. In 1990 intreprinde un lung turneu mondial cu cvartetul compus din Jack De Jhonette, Dave Holland si Pat Metheny iar in 1994 aduce un Tribute to Miles, impreuna cu Ron Carter, Tony Williams si Wallace Rooney, trompeta. Cu acest album, aveau sa castige un Grammy pentru cel mai bun album, inca o premiera in istoria jazzului. Incepe sa exploreze, tarziu dar sigur, si zonele vocale ale jazzului, oferindu-ne inregistrari cu mau multi solisti printre care Joni Mitchel, Paul Simon, Annie Lennox, Sting, Stevie Wonder. In 2006 apar 2 albume de reluari ale unor piese mai vechi sub titlul Essential Herbie Hancock. Pentru albumul River: the Joni Letters, 2007 (dedicat prietenei sale Joni Mitchel)avea sa mai ia un Grammy 2008 pentru cel mai bun album al anului. In ianuarie 2009 canta la inaugurarea presedintiei lui Barack Obama si din 2009 este numit titular al catedrei de jazz a Los Angeles Philarmonic.
Pantru intreaga lui activitate a primit premiul Harvard Foundation Artist of the Year 2008, o a doua onoranta distinctie dupa titlul de Jazz Master al National Endowment for Art, 2004. La multi ani, Herbie Hancock,chiar daca ne gandim la tine din Romania!

Semifinalele Heineken Cup: Franta 2 - Irlanda 2

Dupa 3 meciuri, se cunosc deja semifinalistele. 2 echipe din Irlanda, Munster si Leinster (detinatoarea trofeului), Biarritz si castigatoarea din confruntarea Toulouse- Stade Francais, meci al marilor orgolii pariziene.

In primele trei meciuri, desfasurate vineri si sambata, rezultatele au fost, oarecum, normale. In primele doua, scorul a fost absolut identic, 29-28, cu desfasurari care au tinut spectatorii cu sufletul la gura pana in ultima secunda. In primul meci, Leinster era sa fie eliminata in utimele secunde prin dropoalul (ratat) al lui Broke James. Dar norocul a ajutat-o sa supravietuiasca si a castigat. Condusi dupa prima repriza irlandezii au avut forta sa revina si sa stranga suficiente puncte ca sa ajunga in avantaj in minutul 80, in ciuda celor trei eseuri ale lui Julien Malzieu, carora nu le-au putut opune decat cele doua eseuri ale lui Heaslip. James a prins o zi proasta de transformari de picior si astfel le-a facut irlandezilor treba mai usoara. Elevii lui Michael Cheika, viitor coach al lui Stade Francais, au reusit sa transforme mai multe penalitati decat francezii si au castigat, la limita, un loc in careul fruntas. In cel de-al doilea meci, biarotii au dat o lectie de determinare galezilor de la Ospreys, chiar daca au jucat in Spania, la San Sebastian, la cativa zeci de kilometri de stadionul lor. Si aici s-a evidentiat un international francez, Damien Traille, autor a trei dropgoaluri. Cea mai frumoasa faza a fost sprintul in eseu a lui Takudzwa Ngwenya, care a alergat 70 de metri ca sa inscrie eseul care i-a desprins, in final, pe biaroti. Foarte buna prestatia lui Yachvili, superior in executia loviturilor de pedeapra in comparatie cu oponentul sau, Dave Biggar. Desi galezii au inscris un eseu mai mult, punctele nu le-au fost suficiente pentru victorie.

In al treilea meci, irlandezii de la Munster au invins la Limmerick revelatia Premiership, Northampton, destul de concludent, 33-19. Diferenta au facut-o cele patru eseuri irlandeze (dintre care doua semnate Doug Howlett) si un joc mai bun pe inaintare. Apararea irlandezilor a fost penetrabila ori de cate ori englezii au avut sansa atacului. Uvertura engleza, Steve Myler, 20, putea face diferenta la un moment dat dar lipsa de experienta si de claritate in joc nu au fost de partea sa. In final au invins cei mai maturi, adica irlandezii.

Maine se va decide cea de-a patra finalista, Stade Francais sau Stade Toulousain. Ma hazardez la un pronostic, Stade Francais, data fiind lipsa de forma a toulousanilor si indiferent daca meciul se joaca la Toulouse. Se va remarca Bastareaud, omul din banlieux.

Asa incat in semifinale se vor intalni (daca pronosticul imi reuseste) Biarritz cu Munster si Leinster cu Stade Francais. Asadar, doua echipe din Irlanda vs. doua echipe din Franta. Interesant.

De ce bat tobele, mama?

Astazi Steve Gadd implineste 65 de ani. El este unul din tobosarii contemporani majori insa poate fi si pe lista scurta a drummerilor din intreaga istorie a jazzului. Nascut intr-o periferie a orasului Rochester, New York, primeste primele lectii de tobe la 7 ani, "profesor" fiindu-i propriul unchi, muzicant intr-una din fanfarele US Army. La 11 ani a fost prezentat intr-o emisiune radio de catre Dizzie Gillespie. Urmeaza licee specializate de muzica: Manhattan School of Music ai, mai apoi, Eastman School of Music din Rochester. Are ocazii se se produca cu Chick Corea sau Joe Romano. Prima inregistrare o face la 23 de ani, cu formatia lui Chuck Mangione. Incorporat fiind, a facut parte trei ani din US Army Music Program si a colindat lumea cu Jazz Ambassadors of the US Army Field Band, un big band cu misiuni mai curand propagandistice.

In 1972, impreuna cu Tony Lewin si Mike Holmes, formeaza un trio cu care va canta in cluburile din New York si se stabileste definitiv in Manhattan. Incepe turul studiourilor, datorita numelui sau si a cotei in continua crestere. Participa la inregistrarile lui Chick Corea in seria Return to Forever. Se asociaza lui Chet Baker in 1974 si are primele contacte cu grupul muzicienilor care promoveaza miscarea free jazz. In 1976, impreuna cu Richard Tee, Eric Gale si si Cornell Dupree formeaza grupul Stuff, mai intai pentru contracte de club pentru ca, pana in 1981, sa scoata 5 albume, ultimul din serie fiind Best Stuff, cu un sound excelent.



Mai se numara printre fondatorii grupului Steps Ahead alaturi de fratii Randy si Mike Brecker si Mike Mainieri dar ii va ceda in curand locul sau la tobe lui Peter Erskine, pentru a se reintoarce la colaborari pe proiecte. Va mai canta alaturi de Manhattan Jazz Quintet, Herbie Hancock, Ron Carter, George Benson. In 1984 infiinteaza a treia sa formatie, Gadd Gang, cu care avea sa scoata pana in 1991 inca cinci albume, dintre care este de remarcat ultimul, 1991, Gadd Gang. Mai participa la inregistrari de studio, alaturi de Al DiMeola, Aretha Franklin, Paul McCartney, Michel Petrucciani, Frank Zappa, Eric Clapton, B.B.King.



Steve Gadd este un virtuoz al tobelor, om de show si, in egala masura, un swingman perfect adaptabil oricarui ritm sau oricarei linii melodice. A cochetat, pentru a tine pasul cu complexitatea dezvoltarilor recente din jazz si cu ritmurile sud-americane, atat de specifice in productiile de etho-jazz, de mare popularitate in prezent. La 65 de ani inca mai poate fi vazut si ascultat in turnee si, ca invitat, in multe proiecte de pe tot globul.

Doua stiri, doua aniversari

Mai intai stirile.

* Dupa 13 ani de fidelitate neconditionata fata de Leicester Tigers, la final de contract, uvertura Sam Vesty, a ales sa imbrace tricoul echipei din Bath din urmatorul sezon. Datorita formei sportive a lui Toby Flood si a lui Jeremy Staunton pozitia lui Vesty in echipa pare a fi din ce in ce mai nesigura. Vesty, 28, doreste sa mai joace in Guinness Premiership. Sam Vesty a fost international englez sub comanda lui Clive Wooodward.

* Se pregateste o Supercupa a Campionilor in Rugby, de gen castigatoarea Heineken Cup vs. castigatoarea Super 14. Oficiali europeni, sud-africani, australieni si neo-zeelandezi discuta in aceasta luna chiar data si locul desfasurarii acestui super-meci. Se avanseaza ideea inceputului lunii decembrie, intr-o locatie neutra, gen Dubai sau Monaco. Data desfasurarii, insa, pune probleme pentru cei din emisfera sudica: europenii sunt la sfarsitul sezonului lor comptetitional iar cei din sud inca nu si l-au inceput. Voci mai ambitioase sau mai vizionare, cum preferati, vad posibila chiar si un play-off al celor doua mari competitii,din nord si din sud, la care sa participe castigatoarele campionatelor din SANZAR plus Anglia plus Franta. Evident, cei mai galagiosi, din cauza acestei discriminari, vor fi irlandezii. Oricum va fi, vom avea inca o super-competitie. Sau, depinde in ce cheie cititi, inca un prilej de a face ceva bani in plus din afaceri sportive.

Si acum, aniversarile. De ce doua? Pentru ca s-a intamplat ca doua mari personalitati care au scris istoria jazzului sa se nasca in aceeasi zi, de 6 aprilie. Ele sunt Billie Holiday si Frank Hubbard. Mai exista asemenea aniversari twin : 22 aprilie pentru Charles Mingus plus Paul Chambers; 29 august pentru Charlie Parker plus Dinah Washigton; 23 septembrie pentru Ray Charles plus John Coltrane; 13 octombrie pentru Lee Konitz plus Art Tatum; 6 decembrie pentru Dave Brubeck plus Miroslav Vitous.

Billie Holiday (pe numele sau real Elinore Harris) s-a nascut in 1915 la Philadelphia. Parintii sai nu au fost casatoriti fapt ce a produs despartirea pe cand Elinore avea doar 3 ani. La 15 ani avea sa se mute, cu mama sa, la New York, in Harlem. Acolo incepe sa-si valorifice experienta sa muzicala de cor si vocea de exceptie. Incepe sa canta prin cluburi, unde avea sa fie descoperita de scouterul de muzicieni de jazz John Hammond II. Hammond i-a mai dat scenelor, printre altii, pe Count Basie, Aretha Franklin, Stevie Ray Vaughn, Leonard Cohen sau Bruce Sprinsteen. La 18 ani scoate primul single, My Mother's Son-in-Law si are prima aparitie in clubul Apollo. Ceea ce echivala, ca in multe alte cazuri, cu consacrarea. Avea sa cante in curand cu nume deja lansate precum Lester Young, Artie Shaw si alti muzicieni albi. Consumul si adictia de droguri avea s-o poarte la sfarsitul aceluiasi an la puscarie, fapt care mai avea sa se repete de-a lungul carierei sale. Un detaliu ce nu poate fi tinut ascuns de catre biografii sai ne arata ca in adolescenta se prostitua alaturi de mama sa, inca din Philadelphia. La 11 ani a fost violata, pe vremea cand era incredintata temporar unei familii, pe durata executarii unei pedepse cu inchisoarea de catre mama sa. Pseudominul sau de scena vine de la Billie Dove, acrtita sa preferata si de la Clarence Holiday, tatal sau natural, muzician in orchestra lui Fletcher Henderson.

Ca muzician, o data cu consacrarea, avea sa cunoasca si succesele la public. Pana la sfarsitul razboiului urca pe scena alaturi de Teddy Wilson, Count Basie, Lester Young si Artie Shaw. Dupa noiembrie 1944, cand trece sub contract la Decca Records, incepe perioada ei cea mai fertila din punct de vedere muzical. Reia cantece mai vechi ale sale, din perioada Teddy Wilson, toate incarcate de ecourile dramelor sale sentimentale: No Good Man, Good Monring Heartache, There Is No Greater Love, Solitude, Easy Living. In 1947 sta iar , pentru un an, in inchisoare pentru detinere si consum de narcotice. La iesire ii este organizat un concert la Carnegie Hall (o onoare pentru un muzician de culoare la acea vreme)dar care nu va fi inregistrat, asa cum era obiceiul.

La inceputul anilor '50, temele sale devin mai apropiate de sentimentele sale religioase (fusese botezata catolic la 10 ani). Produce o noua versiune a God Bless the Child si scrie una din piesele sale celebre, This is Heaven to Me, cu acompaniament orchestral de coarde si suflatori, alaturi de cor. Viata sa sentimentala devine un dezastru. Relatiile cu barbati violenti , consumul de alcool si droguri ii deterioreaza iremediabil vocea, desi ultimul sau sot, Louis McKay, recuperator al Mafiei, reuseste o vreme sa o tina departe de droguri. Reuseste totusi un contract cu Verve Records unde scoate doua albune, cu care are succes comercial. In 1956 sustine doua concerte, cu casele inchise, la Carnegie Hall. Incepe sa-si povesteasca viata unui reporter de la New York Post, William Dufty, cu care va cosemna aparitia, in acelasi an, a volumului Lady Signs the Blues. Ultimul sau album, Lady in Satin, Columbia Records avea sa se vanda in mai mult de trei sute de mii de exemplare.

Pe 31 mai 1959 este arestata din nou pentru consum de droguri (era recidivista deja) dar datorita starii ei de sanatate (ciroza avansata) este internata in spital, unde avea sa se si stinga din viata in iulie acelasi ani. La moartea ei avea 750 de dolari in portofel si 0,7 dolari in contul bancar.

In video veti gasi, alaturi de Billie Holiday pe cativa din greii perioadei anilor '50, Ben Webster, Gerry Mulligan, Coleman Hawkins, Roy Eldridge, Doc Cheatham, reuniti intr-o trupa de tip All Stars Band pentru a acompania diva.



Ce este de remarcat la Billie Holiday, mai ales dupa anii '50 este tendinta de a modela interpretarile sale vocale dupa liniile melodice ale instrumentelor, fapt care i-a dat posibilitatea sa fie o vocalista, printre primele, cu un atat de bun control al tempoului si frazarii. Vocea sa foarte speciala este, si astazi, usor de recunoscut, indiferent de calitatea inregistrarilor.


Celalalt aniversat azi este un trompetist, Freddie Hubbard. Nascut in Philadeplphia in 1938, Hubbard avea sa fie un exponent de seama al stilului free jazz din anii '60. Incepe educatia si practica muzicala direct cu trompeta in orchestra liceului Jordan Conservatory. La 17 ani colaboreaza deja cu fratii Montgomery, Wes si "Monk" ca si cu orchestra lui James Spaulding. La 20 de ani se muta la New York, unde incepe activitatea sa de club, alaturi de Sonny Rollins, Eric Dolphy, J.J.Johnson, Quincy Jones. In 1960 inregistreaza cu McCoy Tyner albumul Open Sesame. In 1961, alaturi de John Coltrane lanseaza Ole Coltrane iar cu trioul lui Wayne Shorter scoate poate cel mai faimos album personal, Ready for Freddie. De altfel perioada anilor '60 avea sa fie si cea mai prolifica pentru destinul deja experimentatului trompetist: 12 albume proprii si alte 31 albume in care a cantat ca sideman. Printre partenerii sai de scena se pot enumera: Oliver Nelson, Eric Dolphy, Herbie Hancock, Wes Montgomery, Wayne Shorter, Art Blakey, Bill Evans. Recunoasterea valorii sale vine si din faptul ca majoritatea albumelor au fost inregistrate la Blue Note Records, o eticheta a elitelor.

Cele mai mari succese comerciale aveau sa vina, insa, in anii '70. Titluri precum Red Clay, First Light, Straight Life, Sky Dive sunt si azi mentionate de istoricii si criticii de jazz drept cele mai reprezentative pentru perioada free jazzului. In 1977 scoate o serie de 4 albume impreuna cu Herbie Hancock, Wayne Shorter, Tommy Williams si Ron Carter seria V.S.O.P.(aluzie la vinurile rare, de calitate si origina controlata): printre care VSOP, VSOP Quintet, VSOP Tempest in Colloseum.

Din anii '80, Freddie Hubbard incepe sa se dedice turneelor si activitatilor concertistice aducatoare de venit. Turnee in Canada, Europa, Asia. O afectiune la buza superioara (vitala pentru un trompetist) avea sa-l tina departe de scena doi ani, 1992-1994. In 2006 primeste deplina recunoastere, ia premiul Jazz Master al National Endowment for Arts. Starea sanatatii sale se inrautateste, problemele cardiace se amplifica iar in ultimii sai doi ani de viata, 2006-2008, spitalizarea si ratele la creditele sale ipotecare sunt platite de catre Jazz Foundation of America. Se stinge pe 29 decembrie 2008, lasand in urma 60 de albume proprii si contributii soliste pe alte 51.

In video il regasim pe Freddie Hubbard in 1987, intr-un club de jazz din Budapesta, interpretand alaturi de muzicieni unguri, celebra tema Autumn Leaves.

In memoriam Gerry Mulligan

Astazi ar fi implinit 83 de ani, varsta la care destul de putini jazzmani ajung. S-a nascut in 1927, in Queens, New York. Datorita profesiei tatalui, inginer, familia sa s-a mutat deseori prin orasele Americii. Isi incepe educatia muzicala cu pianul, apoi cu clarinetul. Datorata profesorului sau de saxofon, este inclinat catre aranjamente ale pieselor pe care diversele big banduri la prezentau la statiile de radio. Elev de liceu fiind, are indrazneala de a propune solutii orchestrale pentru unele piese ale renumitelor, atunci, trupe Tommy Tucker si Elliot Lawrence. Este acceptat ca aranjor dar isi continua si activitatea de instrumentist, exprimarea sa muzicala fiind dirijata catre saxofonul bariton, instrument relativ secundar in aria solistica.

O intamplare ce tine de personalitatea lui Mulligan avea sa-l lanseze in lumea “mare”. In 1945 este invitat la un concert special al Academiei de muzica din Philadelphia, la care se anuntasera cateva din vedetele radio ale momentului, Charlie Parker, Dizzie Gillespie si Sarah Vaughan. Mulligan isi face incalzirea in culise, crezand ca fusese invitat pe scena. Parker il aude si il invita in concert, unde a cantat “speriat de moarte”, cum avea sa recunoasca mai tarziu.

In 1946 intra, prin concurs, in trupa lui Gene Kruppa si mai apoi in cea a lui Claude Thornhill, pentru care scrie si aranjeaza diverse piese. Il cunoaste pe Gil Evans si impreuna cu acesta incepe sa colaboreze la diverse proiecte, impreuna cu Charles Mingus, Lee Konitz, George Russell, Thelonious Monk, Miles Davis, Jack "Zoot" Sims. Tot cu Gil Evans contribuie la formarea nonetului lui Miles Davis, pentru care compune si aranjeaza cateva piese bine-cunoscute azi, Jeru sau Venus de Milo si aranjeaza compozitia lui Davis Godchlid.

Activitatea lui Mulligan in miscarea jazzistica newyorkeza se concentreaza mai ales pe compozitie si aranjament pentru improvizatii in context orchestral. Partiturile semnate Mulligan erau pentru grupuri de noua instrumente, incluzand printre ele si alamuri mai putin uzuale precum tuba sau cornul francez. Aceste contributii aveau sa se concretizeze, ani mai tarziu, sub forma unui album care a dat numele perioadei respective, Birth of the Cool, si avea sa devina printr-o ciudatenie de care numai marile talente sunt responsabile, stilul West Coast Jazz.



Se intoarce in orchestra lui Claude Thornhill si inregistreaza in nume propriu primul album, in 1951. In 1952 il cunoaste pe Chet Baker si intemeiaza primul cuartet fara pian, ceva ce, la vremea respectiva , era o ciudatenie fara seaman. Colaborarea cu Baker avea sa aduca prima inovatie majora semnata Gerry Mulligan, inlocuirea sectiei ritmice prin utilizarea contrapunctului in compozitie si improvizatie. Cu aceasta reteta pleaca sa cucereasca Coasta de Vest. Cuartetul Mulligan-Baker, cu Carson Smith –bass si Chico Hamilton-tobe avea sa cunoasca o vreme de unanima recunoastere, alaturand, de-a lungul a doi ani, numeroase colaborari cu nume precum Bob Brookmeyer, Zoot Sims, Art Farmer sau Red Mitchell. Cu acest cuartet, avea sa concerteze multa vreme in turneee, alaturi si de orchestra lui Duke Ellington, pe care-l considera compozitorul sau favorit si cu care impartasea pasiunea pentru trenuri si cai ferate.



In 1954 se produce la Festivalul de la Paris cu un nou cuartet din care lipsea trompeta lui Chet Baker. Echilibrul formatiei era asigurat de trombonistul Bob Brookmeyer. La bass Red Mitchell iar la tobe Frank Isola. In 1956, experimenteaza un sextet , alaturi de Jon Eardley si Zoot Simms. In 1958 se reintoarce la formula in cuartet iar in locul lui Art Farmer revine Chet Baker.



Sfarsitul anilor ’50 si inceputul anilor ’60 este o perioada de turnee si experimente. In 1960 infiinteaza o trupa de 13 muzicieni, Concert Jazz Band, dorind sa-si valorifice ultimele idei de aranjamente orchestrale. Prin formula trupei au trecut, pe rand, diversi instrumentisti de valoare, precum saxofonistii Zoot Simms, Phil Woods, Gene Allen, trompetisti ca Doc Severinsen, Clark Terry sau Thad Jones, basistii Buddy Clarke, Bill Crow, trombonistii Bob Brookmeyer sau Willie Davis. Cu toate aceste nume prezente se pare ca succesul l-a ocolit. In 1961 inregistreaza albumul Holliday with Mulligan, album pe versurile partenerei sale de atunci, Judy Holliday, si la care mai participa Ralph Burns, Bill Finegan, Al Cohn, and Bobby Brookmeyer. Albumul a fost pus in vanzare doar in 1980.



In 1964 incepe colaborarea cu cuartetul lui Dave Brubeck care avea sa dureze pana prin 1973. Tot in 1964 inregistreaza nu mai putin de cinci albume pentru Verve Records, casa de discuri a lui Norman Granz. Cu cuartetul Brubeck in turneu avea sa ajunga si Bucuresti in 1964.



Anul 1971 avea sa constituie o alta piatra de hotar in cariera lui Mulligan si, de ce nu?,chiar in istoria jazzului. Isi propune sa impace big bandul clasic cu viziunea sa moderna despre armonia orchestrala. Experienta din perioada Concert Jazz Band, fara pian, impreuna cu experienta cu cvartetul pianistului Dave Brubeck au produs un tip de fuziune de o calitate noua, compatibila cu alte genuri muzicale. Prin aceasta “poarta”, Mulligan avea sa intre in lumea muzicii orchestrale simfonice. In 1965 compusese deja un cvintet cu acompaniament de formatie de coarde. In 1970 participa la inregistrarea oratoriului lui Dave Brubeck, The Light of Wilderness, impreuna cu autorul si basistul Erich Kunzel, acompaniati de Cincinnati Symphony Orchestra. Pentru aceeasi orchestra si pentru Mulligan, Frank Protto scrie un concert pentru saxofon a carui premiera a avut loc in 1973. Din 1974 incep colaborarile cu Antonio Carlos Jobim si Astor Piazzolla, doua surse majore de inspiratie melodica sud-americana.



Urmeaza un sir lung de inregistrari ai aparitii publice alaturi de orchestre celebre ale vremii, Canadian Broadcasting Company,1977; New York Philarmonic (Bolero-ul lui Ravel, sub bagheta lui Zubin Mehta), 1982; London Symphony Orchestra (unde se canta atat Sax Chronicles, un aranjament al lui Harry Freedman pe piesele lui Mulligan cat si Entente for Baritone Saxofone, compozitie proprie), 1984; Houston Symphony, Stockholm Philarmonic, New York Philarmonic, 1987.

In 1991 il contacteaza pe Miles Davis pentru a revalorifica compozitiile din Birth of Cool. Davis accepta propunerea dar un atac cerebral il deboara letal inainte de inceperea repetitiilor. Mulligan continua proiectul si impreuna cu Art Farmer si Wallace Roney plus doi muzicieni din trupa lui Davies termina inregistrarile la ceea ce, in 1992, avea sa fie albumul The Re-Birth of Cool. Ultimul sau album, Dragonfly, avea sa iasa in 1995, cu un an inainte de a deceda din cauza unui cancer la ficat.

Gerry Mulligan a fost printre cei mai premiati jazzmani ai Americii. Timp de 25 de ani a fost liderul clasamentelor Down Beat pentru sectiunea saxofon baritone. In 1981 primeste Grammy Award pentru Best Jazz Performance by a Big Band. Primeste onorurile catedrei Duke Ellingtron de la Yale University pentru piesa Walk on the Water. In 1991 este primit in American Jazz Hall of Fame. Are la activ 29 de albume si peste 250 de inregistrari audio archivate. Numele sau este onorat de catre un fond special in Biblioteca Congresului SUA (accesibil la adresa www.loc.gov/loc/lcib/9906/gerry.html)

Gerry Mulligan a fost un prolific compozitor si aranjor. A realizat eliberarea saxofonului bariton de greutatea sa de exprimare initiala si a facut din el un instrument solist. A promovat efectele contrapunctului si convergenta contrastelor tonale in conditiile in care liniile melodice au ramas aerisite, frazele volubile iar registrul tonal s-a imbogatit cu accente grave, specifice instrumentului pe care l-a innobilat.

Cat si cum joaca romanii din Top 14, Franta?

Campionatul Frantei, cunoscutul Top 14, se apropie de final. Mai sunt doua etape si se vor juca meciurile din play-off. In momentul acesta sunt 5 echipe care candideaza la primele 4 locuri. Conduce Perpignan, campioana sezonului trecut, urmata de surpriza Toulon, echipa lui Wilkinson. Stade Toulousain, ultra galonata de-a lungul ultimilor ani, se lupta din greu sa prinda locul 4, calificant.

Exista 8 jucatori romani care sunt legitimati in cinci echipe din Top 14. Sa vedem, din fisele lor tehnice, care le-a fost aportul la performantele echipelor pentru care joaca.

Pentru Perpignan joaca Marius Tincu si Ovidiu Tonita. Tincu a jucat 19 meciuri, 11 ca titular, a fost inlocuit de 9 ori si inlocuitor de 8 ori. Timpul sau mediu de joc a fost de 42 minute si a inscris 2 eseuri, adica 10 puncte. A primit si un cartonas galben. Tonita a jucat 15 meciuri fost titular in 9 meciuri, inlocuit o data, inlocuitor de 6 ori. Nici un punct marcat si a primit un cartonas galben. Timpul sau mediu de joc este de 52 minute.

La Brive, actualul locul 8, joaca inca doi romani, Petrisor Toderasc si Alexandru Manta. Toderasc are 5 meciuri jucate, unul singur ca titular , de 4 ori inlocuitor, 0 puncte, un cartonas galben si el. Timp mediu de joc 33 minute. Manta nu a jucat de loc in acest sezon.

La Montauban, echipa care ocupa acum locul 11, dar va fi automat retrogradata in D2 din cauza dificultatilor financiare, joaca Bogdan Balan si Silviu Florea.. Balan a jucat de 15 ori titular, a fost inloicuit in 14 si a fost inlocuitor in 4. A marcat un eseu si are un timp mediu de joc de 54 minute. Florea a fost titular in 10 meciuri, a fost inlocuit in toate si a a inlocuit in alte 10 meciuri. Nu a marcat nici un punct, a jucat, in medie, 49 minute si a primit un cartonas galben si unul rosu.

Pentru Bourgoin Jallieu, actual loc 12, joaca Bogdan Leonte, titular in 7 meciuri, inlocuit intr-unul singur, inlocuitor in 6 meciuri, fara puncte inscrise, cu o medie de 50 de minute jucate pe meci.

In fine, pentru codasa clasamentului, Albi, joaca Iulian Dumitras. El are in activ 11 meciuri jucate, a fost de 5 ori inlocuit, de 3 ori inlocuitor. A marcat 22 puncte adica un eseu, o transformare, doua penalitati, trei dropgoaluri. Are cea mai mare medie de timp jucata pe meci-62 minute.

De mentionat ca Ovidiu Tonita si Bogdan Leonte sunt si cetateni francezi. Asadar, Romania furnizeaza Top 14 3 plieri, un taloner, 3 jucatori de linia a 3-a si un fundas. In total au marcat 37 puncte iar media lor de joc efectiv in teren a fost de 43 minute pe meci, ceva mai mult de o repriza. la ce e buna o astfel de statistica? Ilustreaza cate ceva din profesionismul rugbyului romanesc.

A trait doar 35 de ani: Scott LaFaro

Scott La Faro s-a nascut pe 3 aprilie 1936 in Newark, New Jersey, dintr-o familie de muzicieni. Tatal sau era component al mai multor big banduri. A inceput sa studieze pianul inca din scoala primara. In gimnnaziu a fost atras de clarinet iar in liceu s-a dedicat saxofonului. Intra, pentru studii muzicale, la Ithaca College, New York, unde avea sa descopere tehnica instrumentelor de coarde. Isi incepe activitatea concertistica in big banduri locale si decide sa-si incerce puterile in jazzul Coastei de Vest, renuntand la studiile universitare. Colaboreaza in diverse ocazii cu personalitati emergente printre care Chet Baker, Stan Kenton, Sonny Rollins. In acea perioada il cunoaste pe Bill Evans care tocmai parasise sextetul lui Miles Davis. Intra in proiectul Evans impreuna cu bateristul Paul Motian. In aceasta componenta avea sa cunoasca, rapid, consacrarea. A fost considerat la vremea respectiva, sfarsitul anilor '50, printre cei mai buni tineri basisti ai Americii. In 1961, scoate primul propriu album, format trio, impreuna cu Don Friedman, pian si Pete La Roca- tobe. Discul avea sa ne parvina doar la jumatatea anului 2009, editat de Resonance Records.



Moare intr-un accident de automobil pe 6 iunie 1961 din cauza suprasolicitarii nervoase. Era implicat in nu mai putin de patru proiecte simultan. Pleca dupa o vizita la mama sa si se indrepta catre studio pentru a termina unele inregistrari. Disparitia sa a survenit la doua zile dupa ce il acompaniase pe Stan Getz la Festivalul de la Newport si la zece zile dupa ce terminase inregistrarile cu Bill Evans si Paul Motian la cele doua albume comune, Sunday at the Village Vanguard si Waltz for Debby. Cele doua albume mai sunt considerate si azi printre cele mai fine calitativ inregistrari de jazz si modele de armonie pentru triourile cu pian.



Avea doar 35 de ani. S-a stins datorita pasiunii pentru muzica si performanta.

Chiar daca e 1 aprilie...

...avem ceva stiri interesante asupra miscarilor unor jucatori importanti pentru rugby-ul european. Si ele sunt conforme cu realitatea.

* Alaturi de Carl Hayman, despre care am scris zilele trecute, Rugby Club Toulon si-i doreste pentru sezonul viitor si pe flankerul Reuben Thorne, 35, fost international All Blacks, actualmente jucator in Japonia ca si pe sud-africanul Bakkies Botha, jucator la Blue Bulls in actuala editie a Super14. Cifra contractului lui Hayman este de 1,25 milioane USD/an. Noul antrenor al toulonezilor va fi Phillipe Saint Andre, actual coach la Sale Sharks.

* Alaturi de Danny Cipriani, la Melbourne Rebels vor juca din sezonul 2011 si inchizatorul de gramada galez Gareth Delve, 27, si australianul Stirling Mortlock, 33, primul jucator care a depasit granita de 1000 puncte in Super14.

* Centrul Ollie Smith, candva o mare speranta a rugbyului englez, va parasi clubul din Montpellier catre Harlequins din Premiership. La 27 de ani, Smith mai crede ca poate prinde lotul Angliei in perspectiva RWC din 2011.In 2000, Smith a fost cel mai tanar jucator din campionatul englez.

* Impetuosul pilier Soane Tonga'uiha nu mai vrea sa joace la Saracens , cu care semnase un acord de principiu si isi doreste sa ramana la Northampton Saints.

* Scott Hamilton, fundasul neozeelandez al lui Leicester Tigers si-a prelungit pentru inca doi ani contractul. El a venit in clubul englez de la Canterbury Crusaders si marcat in cele 49 de meciuri jucate in Premiership 15 eseuri.

* Un alt neozeelandez celebru de la Leicester, Aaron Mauger, 29, 45 de selectii All Blacks, este nevoit sa renunte la rugby din cauza unor persistente afectiuni sciatice.

* Dinspre Noua Zeelanda, imens rezervor de jucatori de clasa, va veni la London Irish Daniel Bowden, 23, care si-a reprezentat tara la toate nivelurile de juniori si tineret. In acest sezon joaca la Canterbury Crusaders si a fost recomandat formatiei londoneze de catre antrenorul jucator Mike Catt, el insusi un atacant pur-sange.

* La implinirea a 15 ani de la inaugurarea cupelor europene de rugby, un juriu international se pregteste sa decerneze unele premii care sa recompenseze activitatea unor jucatori si antrenori de anvergura. Va prezint listele"scurte" (nominalizarile) asupra carora se vor decide juratii.
Jucatori: L. Dallaglio, R. Elsom, Y. Jauzion, M. Johnson, P. O’Connell, B. O’Driscoll, R. O’Gara, F. Pelous, D. Wallace.
Antrenori: W. Gatland, D. Kidney, G. Noves, I. McGeechan, D. Richards.
Fair Play: F. Galthié, J. Guscott, J. Hayes, A. Troncon, M Williams.
Va fi ales, de asemenea, un dream team al perioadei.

Maine, 2 aprilie, prodigiosul chitarist de jazz Larry Coryell, implineste 67 de ani.
Nascut in Galveston, Texas, urmeaza Washington State University din Seattle, dar abandoneaza studiile de jurnalistica in favoarea muzicii. Familia sa se muta la New York unde, in 1965 devine membru al trupei lui Chico Hamilton. Intre 1966-67 penduleaza catre jazz-rock intr-o trupa cu componenta variabila, Free Spirits. A mai colaborat, in diverse componente si cu grupul lui Charles LLoyd. Abia in 1973 infiinteaza propriul grup, The Eleventh House, unde canta preponderent la chitara acustica. Revine la chitara electrica dupa 1980. In 1979, impreuna cu John McLaughlin si virtuozul chitarist de flamenco Paco de Lucia, intemeiaza o trupa de concert cu totul aparte, The Guitar Trio, unul din produsele de marca ale perioadei jazz fusion. Din 1982, din cauza unor repetate probleme cu drogurile, Larry Coryell va ceda locul in grup unei noi stele a chitarei de jazz, Al di Meola.
Dupa indelungi reprize de dezintoxicare si reabilitare, Coryell revine pe scena ca showman. Prima inregistrare video pe care v-o prezint (Manha da Carnaval, o tema clasica)este din perioada de varf a The Guitar Trio.


Considerat in anii '80 drept un nou stilist al jazzului datorita talentului sau nativ pentru improvizatie, Larry Coryell este considerat si azi, chiar si in lipsa unor inregistrari de studio mai elaborate, un maestru al cocktailului exploziv de country, jazz rock, blues, bop, acordurile sale fiind rapide si transante, denotand o adaptare de exceptie la orice gen. Dovada este inregistrarea de mai inainte. Pentru a incheia, va mai ofer o alta inregistrare, din perioada in care iesise din dependenta de narcotice. Este o interpretare atractiva a unei alte teme, mai putin frecventata in jazz, Bolero-ul lui Ravel.