Da, Franta nu are nici un merit dupa care sa fi ajuns in finala.
Alain Rolland- tata francez si mama irlandeza- a fluierat parca scrasnind din dinti un meci in care bravii galezi au vrut 80 de minute sa arate lumii ca pot. Au avut teritorialitate, au avut posesie, au obtinut mai multe penalitati pe greselile adversarilor, au inscris si un eseu (Phillips, 59). Francezii au avut un singur merit. Parra a marcat toate cele trei penalitati in favoarea lor (minutele 22, 35,61). Galezii au ratat de patru opri din pozitii bune: Hook de doua ori, Jones o data, Halfpenny o data. O singura reusita ar fi produs o alta finala.
Alain Rolland a gresit atata cat trebuia. Nu discut despre "bascula" lui Warburton, care in alte meciuri a produs doar cartonase galbene si sanctiuni ulterioare. Probabil ca "s-a" hotarat inainte de faza finala a WRC ca astfel de procedee tehnice sa conduca la eliminari. Galezii au probat ca au fost mai buni chiar si in 14. Revenind, Alain Rolland, altfel un arbitru respectat si respectabil, a inchis ochii la toate obstructiile francezilor pe gramezi si mauluri, posibil de vazut in reluarile de pe site-ul oficial dar a flueierat in exces si cu mult prea suspecta rapiditate erori tehnice ale dragonilor rosii. De exemplu doua "tinut"-uri, atat in prima cat si in a doua repriza au fost fluierate la nici doua secunde de la aterizarea jucatorului purtator de balon pe sol. In schimb la "tinut"-urile franceze
parca era in cealalta parte a terenului. Dupa iesirea lui Adam Jones, in doua gramezi francezii au gresit grav, dar nu a fluierat nimic. In ultimele doua minute, in plina serie de 27 de faze de fixare a francezilor, momentul de glorie al galezilor, nu a vazut ncii offside-ul lui Medard, nici obstructia lui Szarzewski. De unde pana atunci fluierase autoritar si indreptatit regulamentar, Alain Rolland a oferit francezilor victoria ignorand efortul si intentia deschisa de joc a frumosilor tineri insulari. Inclusiv placidul Warren Gatland, pe care nu-mi aduc aminte sa-l fi auzit vreodata comentand arbitrajul, nu s-a putu abtine si l-a admonestat de Rolland pentru acel "rosu" timpuriu.
Pacat, tot atat de pacat ca si in cazul eliminarii Noii Zeelande in editia trecuta. Este suficienta o singura eroare de arbitraj si mai departe, in fazele finale, se duce tot Franta.
Oare cum l-o chema pe presedintele IRB? Bernard Lapasset, parca. De unde este el? Si, tineti-va bine, ziua lui de nastere este fix pe 20 octombrie, zi in care Tara Galilor va fi jucat finala mica!
PS. Desi nu am verificat inca (o voi face) Franta devine singura finalista din istoria competitiei care a avut doua infrangeri in grupele de calificare ale editiei 2011.
sâmbătă, 15 octombrie 2011
luni, 10 octombrie 2011
Si acum, semifinalele
Meciurile de sambata si duminica au produs o surpriza. Tara Galilor a depasit Irlanda, neinvinsa in grupe. Si inca un rezultat usor contrar asteptarilor, Franta eliminand Anglia. Faza knockout a Cupei Mondiale a fost, anul acesta, mai darnica in rezultate comentabile decat in editiile precedente.
Dupa aspectul si calitatea jocului se mai poate vorbi despre un rezultat neconform. Australia a reusit, in extremis, sa "scoata" calificarea cu un minim de doua puncte in fata Africii de Sud, dupa o partida dominata categoric de invinsi, cel putin in a doua repriza. Dar cum in rugby impresia artistica nu exista ca indicator statistic, bravii sud-africani au trebuit sa-si recunoasca neputinta de a pune puncte pe tabela inafara de cele reusite de gheata lui Morne Steyn. Printre care si un dropgoal impecabil executat si o penalitate de la 50 metri. Dar replica pustiului blond, O'Connor, tot pe o penalitate, avea sa-i aduca la realitate. Degeaba a castigat Matfield patru tuse pe repunerea adversarilor, degeaba Schalk Burger a muncit enorm, ca si Pat Lambie, un fundas omniprezent. Africa de Sud a fost invinsa dupa ce reusise se reinvie ca echipa la capatul unui an competitional dezastros. Si, mai mult, dupa ce veteranii care se vor retrage dupa aceasta Cupa Mondiala, se pregatisera separat (inconjurati fiind de ceva mici scandaluri de presa) pentru realizarea obiectivului accederii in finala. Sa ne amintim ca John Smith, Victor Matfield, Bakkies Botha, fratii Du Plessis si, probabil, Brian Habana se vor retrage din echipa de baza a Springboks.
Cateva cuvinte despre surpriza rosie de sambata, Tara Galilor. Echipa obisnuita sa intre in sferturile de finala, (o singura exceptie in editiile trecute) a avut in fata o provocare pe care a stiut sa o contracareze. Gatland a construit intr-o perioada scurta (un singur sezon competitional) o echipa tanara, unita si extrem de disciplinata tactic. Warburton, Halfpenny, North si Priestland au fost armele lor secrete (pana la un punct) impotriva experimentatilor irlandezi O'Gara, O'Driscoll sau O'Connell. Viteza si imaginatia atacurilor si, mai ales, a contraatacurilor, i-a naucit pe irishman-i. Revenirea acestora din repriza a doua (cand au si egalat la 10) a fost efemera. Galezii au mai inscris inca doua eseuri. Finalul de 22-10 a aratat o echipa care s-a aparat extraordinar si care a stiut sa contracareze inteligent jocul uverturii si treisferturilor verzi. Pariez pe o victorie galeza in semifinala cu Franta, daca tactica de joc va fi adecvata stilului pe care francezii l-au expus in sfertul cu Franta.
In final, un laudatio pentru omul spectacol Piri Weepu. Maori pur, organizator in spectacolul kapa o pango, demiu eficient si expresiv, suteur de foarte buna calitate(7 reusite din 8) si, suprizator- duminica, conducatorul de joc al All Blacks. Declarat man of the match al sfertului cu Argentina, Weepu, nu numai ca marcat 18 puncte din 31, dar a si dat 23 de placaje (unul singur ratat), a alergat cu mingea peste 135 metri, a organizat si condus aproape toate spontanele si maul-urile furiei negre, in joc deschis a fost omul care a vanat tot timpul oportunitatile de atac. Pe scurt, un jucator extrem de complex. Are doar 28 de ani si o indemanare magistrala in a propulsa balonul. Un exemplu il gasiti in deja cunoscutul clip "All Black Skills"
.
Sa mai consemnam ca la finele acestei editii rugby-ul international, la nivelul sau de top, va fi mai sarac cu Jonny Wilkinson, Ronan O'Gara, Victor Matfield si John Smit, Mils Muliaina. Dar sa speram ca macar o parte din tinerii recent afirmati, printre care North, Warburton, Aaron Cruden, O'Connor, Pat Lambie ori Zac Guidlord vor ajunge si ei legende de aceeasi statura.
Pe curand!
Dupa aspectul si calitatea jocului se mai poate vorbi despre un rezultat neconform. Australia a reusit, in extremis, sa "scoata" calificarea cu un minim de doua puncte in fata Africii de Sud, dupa o partida dominata categoric de invinsi, cel putin in a doua repriza. Dar cum in rugby impresia artistica nu exista ca indicator statistic, bravii sud-africani au trebuit sa-si recunoasca neputinta de a pune puncte pe tabela inafara de cele reusite de gheata lui Morne Steyn. Printre care si un dropgoal impecabil executat si o penalitate de la 50 metri. Dar replica pustiului blond, O'Connor, tot pe o penalitate, avea sa-i aduca la realitate. Degeaba a castigat Matfield patru tuse pe repunerea adversarilor, degeaba Schalk Burger a muncit enorm, ca si Pat Lambie, un fundas omniprezent. Africa de Sud a fost invinsa dupa ce reusise se reinvie ca echipa la capatul unui an competitional dezastros. Si, mai mult, dupa ce veteranii care se vor retrage dupa aceasta Cupa Mondiala, se pregatisera separat (inconjurati fiind de ceva mici scandaluri de presa) pentru realizarea obiectivului accederii in finala. Sa ne amintim ca John Smith, Victor Matfield, Bakkies Botha, fratii Du Plessis si, probabil, Brian Habana se vor retrage din echipa de baza a Springboks.
Cateva cuvinte despre surpriza rosie de sambata, Tara Galilor. Echipa obisnuita sa intre in sferturile de finala, (o singura exceptie in editiile trecute) a avut in fata o provocare pe care a stiut sa o contracareze. Gatland a construit intr-o perioada scurta (un singur sezon competitional) o echipa tanara, unita si extrem de disciplinata tactic. Warburton, Halfpenny, North si Priestland au fost armele lor secrete (pana la un punct) impotriva experimentatilor irlandezi O'Gara, O'Driscoll sau O'Connell. Viteza si imaginatia atacurilor si, mai ales, a contraatacurilor, i-a naucit pe irishman-i. Revenirea acestora din repriza a doua (cand au si egalat la 10) a fost efemera. Galezii au mai inscris inca doua eseuri. Finalul de 22-10 a aratat o echipa care s-a aparat extraordinar si care a stiut sa contracareze inteligent jocul uverturii si treisferturilor verzi. Pariez pe o victorie galeza in semifinala cu Franta, daca tactica de joc va fi adecvata stilului pe care francezii l-au expus in sfertul cu Franta.
In final, un laudatio pentru omul spectacol Piri Weepu. Maori pur, organizator in spectacolul kapa o pango, demiu eficient si expresiv, suteur de foarte buna calitate(7 reusite din 8) si, suprizator- duminica, conducatorul de joc al All Blacks. Declarat man of the match al sfertului cu Argentina, Weepu, nu numai ca marcat 18 puncte din 31, dar a si dat 23 de placaje (unul singur ratat), a alergat cu mingea peste 135 metri, a organizat si condus aproape toate spontanele si maul-urile furiei negre, in joc deschis a fost omul care a vanat tot timpul oportunitatile de atac. Pe scurt, un jucator extrem de complex. Are doar 28 de ani si o indemanare magistrala in a propulsa balonul. Un exemplu il gasiti in deja cunoscutul clip "All Black Skills"
.
Sa mai consemnam ca la finele acestei editii rugby-ul international, la nivelul sau de top, va fi mai sarac cu Jonny Wilkinson, Ronan O'Gara, Victor Matfield si John Smit, Mils Muliaina. Dar sa speram ca macar o parte din tinerii recent afirmati, printre care North, Warburton, Aaron Cruden, O'Connor, Pat Lambie ori Zac Guidlord vor ajunge si ei legende de aceeasi statura.
Pe curand!
joi, 29 septembrie 2011
Punct si de la capat!
M-am hotarat sa revin cu postari pe blogul creat in 2010. Pentru ca acest sport este prea frumos ca sa-l ignori si pentru ca echipa Romaniei si-a atins ultimul nivel (de jos) al performantei. Trebuie facut ceva pentru iesirea din anonimatul in care ne scufundam sistematic .
Am urmarit cele patru meciuri ale "stejarilor" cu speranta de a vedea macar o repriza intreaga de joc modern, cu baloane facute de inaintare si prelucrate, mai apoi, de treisferturi. Am asteptat, de asemenea, sa vad ca s-au conturat macar cateva idei tactice originale, noi, care sa ne desparta de trecutul apropiat. Acel trecut in care toata energia echipei se consuma pe inclestarile pe gramezi. Am mai sperat sa vad cativa reprezentanti ai generatiei noi care sa iasa in evidenta si, spre binele lor dar si al nostru, sa fie remarcati de cluburile straine.
Dar, deceptie, nu a fost sa fie nimic din cele de mai sus. Raspunzand prin vara unui sondaj de pe rugby.ro, care dorea sa stie cate victorii va avea la RWC 2011 echipa Romaniei, am raspuns sincer: niciuna. La vremea acelui raspuns, aceasta varianta avea cel mai mic procentaj. Cei mai multi respodenti indicau doua victorii (minim!), gandindu-se probabil la victime precum Georgia si Scotia. Azi am revazut rezultatele finale ale sondajului. Varianta optimi sta (doua victorii) era opinia majoritara. Urmata la mica distanta acelei opinii la care ma raliasem si eu, nici o victorie.Cam asta e si starea de spirit in randul iubitorilor acestui sport. Cei cu glanda nationalista inflamata, majoritari, fie ca e vorba de football sau de oina, striga cat ii tin bojocii si indiferent de starea realitatii "Romania, Romania!" pentru ca asa au fost conditionati de programul educatiei multilateral dezvoltate din anii socialismului. O idee precum Swing low, sweet charriot este un barbarism pentru cultura tribunei romanesti de sport. Surprinzator, cand scriu aceste randuri, realizez ca, de fapt, mentalul nostru colectiv este incorsetat intr-o retea deasa de constrangeri din familia celor evocate mai inainte.
Sa le iau pe rand. Mai intai tricourile de joc, KooGa neaparat. Pentru cei care au urmarit meciurile acestei Cupe Mondiale si au retinut echipamentul celorlalte echipe, sunt convins ca a predominat impresia de vechi, imbacsit si total lipsit de imaginatie a designului echipamentului "stejarilor". Obstinatia prezentei celor trei culori este, fara indoiala, opera autoritatilor FRR si a vreunui oarecare politruc nationalist. De ce altii pot juca in alb, negru, rosu etc. iar compozitia coloristica specifica sa fie doar sugerata, acolo unde ea exista? Iar la noi trebuie sa fie prezenta toata gama simbolurilor amintind de-un brav popor?
Televiziunile au bunul obicei de prezenta din cand in cand imagini din custile din care staff-urile echipelor nationale urmaresc partidele. Majoritatea antrenorilor sunt calmi sau extrem de relaxati indiferent de ce anume se intampla pe teren. In momentele in camerele fixeaza cusca romanilor, acolo vedem nervi, gesticulatie ampla, pixuri trantite pe masa, probabil injuraturi suculente, scene de un nevrotism agresiv si autodestructiv. Daca Nick Mallett sau Richie Dixon, Eddie O'Sullivan sau John Kirwan sunt calmi si noteaza sau comenteaza cu ceilalti membri ai echipei de conducere, ai nostri sunt un pachet de draci nestapaniti. Starile nevrotice si frecventa acestora sunt indicatori ai autocontrolului acestor conducatori. Interesant e ca istericalele lui Gontineac sunt contagioase, inclusiv bonomii Antonin si Steve McDowell imprumuta uneori din repertoriul comportamental al primului. Si jucatorii, atunci cand sunt schimbati, au o mimica ofensata. Nu efortul fizic este cel care se vede pe figurile lor ci frustrarea, lipsa implinirii de sine.
Tehnic vorbind acum, performanta echipei nationale trebuie privita obiectiv si lucid.
In 1995 si in 2011, am incheiat faza grupelor pe ultimul loc, fara sa fi castigat vreun meci. Invinsele noastre in celelalte editii din aceasta perioada au fost Zimbabwe, Fiji, Namibia, USA si Portugalia. Cu exceptia Portugaliei, de la care mai incasam cate o infrangere dar si cu care mai castigam, Fiji, Namibia si USA au trecut in alta grupa valorica. Pentru Namibia a se vedea IRB Nations Cup Bucharest 2011. Precum si faptul ca au reusit in meciurile din grupe patru eseuri fata de cele trei ale noastre. Sigur ca, asa cum scria Eugen Cionga, in orice comentariu despre acest subiect exista o latura rationala si una emotionala. Pe cea emotionala o evit chiar daca am un dinte impotriva "incidentului" Fercu, absentul de marca al echipei. Fortand nota, Fercu trebuia adus sedat, congelat, cu vaporul sau cu hidrobicicleta in Noua Zeelanda, el fiind singura aripa care putea colora atacul nostru cel cenusiu. Absenta lui Catalin Fercu este cel putin o eroare manageriala care poate fi contabilizata in contul staff-ului FRR.
Revenind la bilantul echipei Romaniei, ramanem in statistici cu o diferenta de -125 puncte rezultand din 44 de puncte marcate si 169 prinite. Din acele 44 de puncte, doar 15 sunt rezultatul unor eseuri (trei la numar-Cazan, Dimofte, Lazar), restul sunt suturi. Iar eseurile, cate sunt ele, sunt produse de actiuni ale inaintasilor. Culoarea locala nu s-a dezmintit nici de data asta. Daca e sa numaram cate placaje au dat stejarii si, din ele, cate au ratat (fisele tehnice ale meciurilor sunt acesibile pe acelasi site oficial al RWC 2011, avem o imagine bine conturata a disciplinei tactice de joc. Daca mai adaugam si teritorialitatea, posesia si penalitatile acordate adversarilor, avem tabloul complet al unui esec managerial. Un singur segment de meci a fost OK, din acea a doua repriza a meciului cu Scotia. Cand ne-am "taiat" inexplicabil. A lipsit total motivatia succesului (si aici revin asupra componentei staff-ului echipei reprezentative, lipsite de un psiholog inspirat, bun manuitor de tehnici motivationale si fin cunoscator manipulant al determinarii in performanta).
Jucatorii actuali sunt OK desi mai gresesc si acorda cu usurinta penalitati sau fac erori de manipulare a balonului. Cu antrenament si insistenta acestea se remediaza. Doar metodele de antrenament si orientarile tactice sunt depasite. Chiar daca avem asociati de renume in stafful antrenorial (numiti mai sus), se pare ca ultimul cuvant il au oficialii bastinasi. NU renuntam la stilul nostru nici un milimetru, nu schimbam numai pentru ca altii au inceput sa regandeasca jocul. De urmarit rolul in descrestere al suturilor pentru castigul de teren, al degajarilor pentru a scapa de presiunea adversarilor. De remarcat cu nu se joaca pentru puncte prin orice mijloc ci, in principal pentru eseuri si inca cat mai multe, pentru ca la mijloc sunt si punctele bonus ofensiv. De scos in evidenta faptul ca travaliul pe teren tinde sa fie cat mai egal impartit intre inaintare si treisferturi. De constatat ca uvertura are un rol creativ in constructia jocului si nu este responsabila doar cu suturile.
Ar mai fi multe de spus despre prestatia "stajarilor". Insa ma opresc pentru a nu face mai greoaie decat va fi fost pana aici lectura acestei postari. Punct si de la capat! inseamna ca, daca avem minte si bune intentii, renuntam la actualul stil managerial si ne apucam sa invatam, din nou, de la altii ceea ce trebuie facut. Eventual, desi e greu de grezut ca asa ceva se poate intampla (vezi referinta la mentalul nostru colectiv socialistoid), cu o alta echipa de conducere. Si nu ne-ar cadea deloc rangul nostru dacic sa imprumutam un antrenor principal strain pentru urmatorii patru ani. Nick Mallett, apropos, are deja un angajament, Kirwan si-a prelungit contractul etc. Dar mai sunt si altii.
A bon entendeur, salut!
Am urmarit cele patru meciuri ale "stejarilor" cu speranta de a vedea macar o repriza intreaga de joc modern, cu baloane facute de inaintare si prelucrate, mai apoi, de treisferturi. Am asteptat, de asemenea, sa vad ca s-au conturat macar cateva idei tactice originale, noi, care sa ne desparta de trecutul apropiat. Acel trecut in care toata energia echipei se consuma pe inclestarile pe gramezi. Am mai sperat sa vad cativa reprezentanti ai generatiei noi care sa iasa in evidenta si, spre binele lor dar si al nostru, sa fie remarcati de cluburile straine.
Dar, deceptie, nu a fost sa fie nimic din cele de mai sus. Raspunzand prin vara unui sondaj de pe rugby.ro, care dorea sa stie cate victorii va avea la RWC 2011 echipa Romaniei, am raspuns sincer: niciuna. La vremea acelui raspuns, aceasta varianta avea cel mai mic procentaj. Cei mai multi respodenti indicau doua victorii (minim!), gandindu-se probabil la victime precum Georgia si Scotia. Azi am revazut rezultatele finale ale sondajului. Varianta optimi sta (doua victorii) era opinia majoritara. Urmata la mica distanta acelei opinii la care ma raliasem si eu, nici o victorie.Cam asta e si starea de spirit in randul iubitorilor acestui sport. Cei cu glanda nationalista inflamata, majoritari, fie ca e vorba de football sau de oina, striga cat ii tin bojocii si indiferent de starea realitatii "Romania, Romania!" pentru ca asa au fost conditionati de programul educatiei multilateral dezvoltate din anii socialismului. O idee precum Swing low, sweet charriot este un barbarism pentru cultura tribunei romanesti de sport. Surprinzator, cand scriu aceste randuri, realizez ca, de fapt, mentalul nostru colectiv este incorsetat intr-o retea deasa de constrangeri din familia celor evocate mai inainte.
Sa le iau pe rand. Mai intai tricourile de joc, KooGa neaparat. Pentru cei care au urmarit meciurile acestei Cupe Mondiale si au retinut echipamentul celorlalte echipe, sunt convins ca a predominat impresia de vechi, imbacsit si total lipsit de imaginatie a designului echipamentului "stejarilor". Obstinatia prezentei celor trei culori este, fara indoiala, opera autoritatilor FRR si a vreunui oarecare politruc nationalist. De ce altii pot juca in alb, negru, rosu etc. iar compozitia coloristica specifica sa fie doar sugerata, acolo unde ea exista? Iar la noi trebuie sa fie prezenta toata gama simbolurilor amintind de-un brav popor?
Televiziunile au bunul obicei de prezenta din cand in cand imagini din custile din care staff-urile echipelor nationale urmaresc partidele. Majoritatea antrenorilor sunt calmi sau extrem de relaxati indiferent de ce anume se intampla pe teren. In momentele in camerele fixeaza cusca romanilor, acolo vedem nervi, gesticulatie ampla, pixuri trantite pe masa, probabil injuraturi suculente, scene de un nevrotism agresiv si autodestructiv. Daca Nick Mallett sau Richie Dixon, Eddie O'Sullivan sau John Kirwan sunt calmi si noteaza sau comenteaza cu ceilalti membri ai echipei de conducere, ai nostri sunt un pachet de draci nestapaniti. Starile nevrotice si frecventa acestora sunt indicatori ai autocontrolului acestor conducatori. Interesant e ca istericalele lui Gontineac sunt contagioase, inclusiv bonomii Antonin si Steve McDowell imprumuta uneori din repertoriul comportamental al primului. Si jucatorii, atunci cand sunt schimbati, au o mimica ofensata. Nu efortul fizic este cel care se vede pe figurile lor ci frustrarea, lipsa implinirii de sine.
Tehnic vorbind acum, performanta echipei nationale trebuie privita obiectiv si lucid.
In 1995 si in 2011, am incheiat faza grupelor pe ultimul loc, fara sa fi castigat vreun meci. Invinsele noastre in celelalte editii din aceasta perioada au fost Zimbabwe, Fiji, Namibia, USA si Portugalia. Cu exceptia Portugaliei, de la care mai incasam cate o infrangere dar si cu care mai castigam, Fiji, Namibia si USA au trecut in alta grupa valorica. Pentru Namibia a se vedea IRB Nations Cup Bucharest 2011. Precum si faptul ca au reusit in meciurile din grupe patru eseuri fata de cele trei ale noastre. Sigur ca, asa cum scria Eugen Cionga, in orice comentariu despre acest subiect exista o latura rationala si una emotionala. Pe cea emotionala o evit chiar daca am un dinte impotriva "incidentului" Fercu, absentul de marca al echipei. Fortand nota, Fercu trebuia adus sedat, congelat, cu vaporul sau cu hidrobicicleta in Noua Zeelanda, el fiind singura aripa care putea colora atacul nostru cel cenusiu. Absenta lui Catalin Fercu este cel putin o eroare manageriala care poate fi contabilizata in contul staff-ului FRR.
Revenind la bilantul echipei Romaniei, ramanem in statistici cu o diferenta de -125 puncte rezultand din 44 de puncte marcate si 169 prinite. Din acele 44 de puncte, doar 15 sunt rezultatul unor eseuri (trei la numar-Cazan, Dimofte, Lazar), restul sunt suturi. Iar eseurile, cate sunt ele, sunt produse de actiuni ale inaintasilor. Culoarea locala nu s-a dezmintit nici de data asta. Daca e sa numaram cate placaje au dat stejarii si, din ele, cate au ratat (fisele tehnice ale meciurilor sunt acesibile pe acelasi site oficial al RWC 2011, avem o imagine bine conturata a disciplinei tactice de joc. Daca mai adaugam si teritorialitatea, posesia si penalitatile acordate adversarilor, avem tabloul complet al unui esec managerial. Un singur segment de meci a fost OK, din acea a doua repriza a meciului cu Scotia. Cand ne-am "taiat" inexplicabil. A lipsit total motivatia succesului (si aici revin asupra componentei staff-ului echipei reprezentative, lipsite de un psiholog inspirat, bun manuitor de tehnici motivationale si fin cunoscator manipulant al determinarii in performanta).
Jucatorii actuali sunt OK desi mai gresesc si acorda cu usurinta penalitati sau fac erori de manipulare a balonului. Cu antrenament si insistenta acestea se remediaza. Doar metodele de antrenament si orientarile tactice sunt depasite. Chiar daca avem asociati de renume in stafful antrenorial (numiti mai sus), se pare ca ultimul cuvant il au oficialii bastinasi. NU renuntam la stilul nostru nici un milimetru, nu schimbam numai pentru ca altii au inceput sa regandeasca jocul. De urmarit rolul in descrestere al suturilor pentru castigul de teren, al degajarilor pentru a scapa de presiunea adversarilor. De remarcat cu nu se joaca pentru puncte prin orice mijloc ci, in principal pentru eseuri si inca cat mai multe, pentru ca la mijloc sunt si punctele bonus ofensiv. De scos in evidenta faptul ca travaliul pe teren tinde sa fie cat mai egal impartit intre inaintare si treisferturi. De constatat ca uvertura are un rol creativ in constructia jocului si nu este responsabila doar cu suturile.
Ar mai fi multe de spus despre prestatia "stajarilor". Insa ma opresc pentru a nu face mai greoaie decat va fi fost pana aici lectura acestei postari. Punct si de la capat! inseamna ca, daca avem minte si bune intentii, renuntam la actualul stil managerial si ne apucam sa invatam, din nou, de la altii ceea ce trebuie facut. Eventual, desi e greu de grezut ca asa ceva se poate intampla (vezi referinta la mentalul nostru colectiv socialistoid), cu o alta echipa de conducere. Si nu ne-ar cadea deloc rangul nostru dacic sa imprumutam un antrenor principal strain pentru urmatorii patru ani. Nick Mallett, apropos, are deja un angajament, Kirwan si-a prelungit contractul etc. Dar mai sunt si altii.
A bon entendeur, salut!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)