M-am hotarat sa revin cu postari pe blogul creat in 2010. Pentru ca acest sport este prea frumos ca sa-l ignori si pentru ca echipa Romaniei si-a atins ultimul nivel (de jos) al performantei. Trebuie facut ceva pentru iesirea din anonimatul in care ne scufundam sistematic .
Am urmarit cele patru meciuri ale "stejarilor" cu speranta de a vedea macar o repriza intreaga de joc modern, cu baloane facute de inaintare si prelucrate, mai apoi, de treisferturi. Am asteptat, de asemenea, sa vad ca s-au conturat macar cateva idei tactice originale, noi, care sa ne desparta de trecutul apropiat. Acel trecut in care toata energia echipei se consuma pe inclestarile pe gramezi. Am mai sperat sa vad cativa reprezentanti ai generatiei noi care sa iasa in evidenta si, spre binele lor dar si al nostru, sa fie remarcati de cluburile straine.
Dar, deceptie, nu a fost sa fie nimic din cele de mai sus. Raspunzand prin vara unui sondaj de pe rugby.ro, care dorea sa stie cate victorii va avea la RWC 2011 echipa Romaniei, am raspuns sincer: niciuna. La vremea acelui raspuns, aceasta varianta avea cel mai mic procentaj. Cei mai multi respodenti indicau doua victorii (minim!), gandindu-se probabil la victime precum Georgia si Scotia. Azi am revazut rezultatele finale ale sondajului. Varianta optimi sta (doua victorii) era opinia majoritara. Urmata la mica distanta acelei opinii la care ma raliasem si eu, nici o victorie.Cam asta e si starea de spirit in randul iubitorilor acestui sport. Cei cu glanda nationalista inflamata, majoritari, fie ca e vorba de football sau de oina, striga cat ii tin bojocii si indiferent de starea realitatii "Romania, Romania!" pentru ca asa au fost conditionati de programul educatiei multilateral dezvoltate din anii socialismului. O idee precum Swing low, sweet charriot este un barbarism pentru cultura tribunei romanesti de sport. Surprinzator, cand scriu aceste randuri, realizez ca, de fapt, mentalul nostru colectiv este incorsetat intr-o retea deasa de constrangeri din familia celor evocate mai inainte.
Sa le iau pe rand. Mai intai tricourile de joc, KooGa neaparat. Pentru cei care au urmarit meciurile acestei Cupe Mondiale si au retinut echipamentul celorlalte echipe, sunt convins ca a predominat impresia de vechi, imbacsit si total lipsit de imaginatie a designului echipamentului "stejarilor". Obstinatia prezentei celor trei culori este, fara indoiala, opera autoritatilor FRR si a vreunui oarecare politruc nationalist. De ce altii pot juca in alb, negru, rosu etc. iar compozitia coloristica specifica sa fie doar sugerata, acolo unde ea exista? Iar la noi trebuie sa fie prezenta toata gama simbolurilor amintind de-un brav popor?
Televiziunile au bunul obicei de prezenta din cand in cand imagini din custile din care staff-urile echipelor nationale urmaresc partidele. Majoritatea antrenorilor sunt calmi sau extrem de relaxati indiferent de ce anume se intampla pe teren. In momentele in camerele fixeaza cusca romanilor, acolo vedem nervi, gesticulatie ampla, pixuri trantite pe masa, probabil injuraturi suculente, scene de un nevrotism agresiv si autodestructiv. Daca Nick Mallett sau Richie Dixon, Eddie O'Sullivan sau John Kirwan sunt calmi si noteaza sau comenteaza cu ceilalti membri ai echipei de conducere, ai nostri sunt un pachet de draci nestapaniti. Starile nevrotice si frecventa acestora sunt indicatori ai autocontrolului acestor conducatori. Interesant e ca istericalele lui Gontineac sunt contagioase, inclusiv bonomii Antonin si Steve McDowell imprumuta uneori din repertoriul comportamental al primului. Si jucatorii, atunci cand sunt schimbati, au o mimica ofensata. Nu efortul fizic este cel care se vede pe figurile lor ci frustrarea, lipsa implinirii de sine.
Tehnic vorbind acum, performanta echipei nationale trebuie privita obiectiv si lucid.
In 1995 si in 2011, am incheiat faza grupelor pe ultimul loc, fara sa fi castigat vreun meci. Invinsele noastre in celelalte editii din aceasta perioada au fost Zimbabwe, Fiji, Namibia, USA si Portugalia. Cu exceptia Portugaliei, de la care mai incasam cate o infrangere dar si cu care mai castigam, Fiji, Namibia si USA au trecut in alta grupa valorica. Pentru Namibia a se vedea IRB Nations Cup Bucharest 2011. Precum si faptul ca au reusit in meciurile din grupe patru eseuri fata de cele trei ale noastre. Sigur ca, asa cum scria Eugen Cionga, in orice comentariu despre acest subiect exista o latura rationala si una emotionala. Pe cea emotionala o evit chiar daca am un dinte impotriva "incidentului" Fercu, absentul de marca al echipei. Fortand nota, Fercu trebuia adus sedat, congelat, cu vaporul sau cu hidrobicicleta in Noua Zeelanda, el fiind singura aripa care putea colora atacul nostru cel cenusiu. Absenta lui Catalin Fercu este cel putin o eroare manageriala care poate fi contabilizata in contul staff-ului FRR.
Revenind la bilantul echipei Romaniei, ramanem in statistici cu o diferenta de -125 puncte rezultand din 44 de puncte marcate si 169 prinite. Din acele 44 de puncte, doar 15 sunt rezultatul unor eseuri (trei la numar-Cazan, Dimofte, Lazar), restul sunt suturi. Iar eseurile, cate sunt ele, sunt produse de actiuni ale inaintasilor. Culoarea locala nu s-a dezmintit nici de data asta. Daca e sa numaram cate placaje au dat stejarii si, din ele, cate au ratat (fisele tehnice ale meciurilor sunt acesibile pe acelasi site oficial al RWC 2011, avem o imagine bine conturata a disciplinei tactice de joc. Daca mai adaugam si teritorialitatea, posesia si penalitatile acordate adversarilor, avem tabloul complet al unui esec managerial. Un singur segment de meci a fost OK, din acea a doua repriza a meciului cu Scotia. Cand ne-am "taiat" inexplicabil. A lipsit total motivatia succesului (si aici revin asupra componentei staff-ului echipei reprezentative, lipsite de un psiholog inspirat, bun manuitor de tehnici motivationale si fin cunoscator manipulant al determinarii in performanta).
Jucatorii actuali sunt OK desi mai gresesc si acorda cu usurinta penalitati sau fac erori de manipulare a balonului. Cu antrenament si insistenta acestea se remediaza. Doar metodele de antrenament si orientarile tactice sunt depasite. Chiar daca avem asociati de renume in stafful antrenorial (numiti mai sus), se pare ca ultimul cuvant il au oficialii bastinasi. NU renuntam la stilul nostru nici un milimetru, nu schimbam numai pentru ca altii au inceput sa regandeasca jocul. De urmarit rolul in descrestere al suturilor pentru castigul de teren, al degajarilor pentru a scapa de presiunea adversarilor. De remarcat cu nu se joaca pentru puncte prin orice mijloc ci, in principal pentru eseuri si inca cat mai multe, pentru ca la mijloc sunt si punctele bonus ofensiv. De scos in evidenta faptul ca travaliul pe teren tinde sa fie cat mai egal impartit intre inaintare si treisferturi. De constatat ca uvertura are un rol creativ in constructia jocului si nu este responsabila doar cu suturile.
Ar mai fi multe de spus despre prestatia "stajarilor". Insa ma opresc pentru a nu face mai greoaie decat va fi fost pana aici lectura acestei postari. Punct si de la capat! inseamna ca, daca avem minte si bune intentii, renuntam la actualul stil managerial si ne apucam sa invatam, din nou, de la altii ceea ce trebuie facut. Eventual, desi e greu de grezut ca asa ceva se poate intampla (vezi referinta la mentalul nostru colectiv socialistoid), cu o alta echipa de conducere. Si nu ne-ar cadea deloc rangul nostru dacic sa imprumutam un antrenor principal strain pentru urmatorii patru ani. Nick Mallett, apropos, are deja un angajament, Kirwan si-a prelungit contractul etc. Dar mai sunt si altii.
A bon entendeur, salut!
