Barbarians vs Fiji, november 2019

friendly match, Barbarians vs Fiji

A pierdut Anglia partida sau au fost Springboks mai inspirati? Titlul ramane in Sud.

In ultima postare lasam sa treaca dincolo de intuitie evidentele dupa care Africa de Sud avea sa castige finala cu Anglia. Argumentele mele rezidau in statisticile anterioare finalei, faptului ca, din punct de vedere al spectatorului rational, marea finala se jucase in semifinala Noua-Zeelanda vs Anglia si nuantelor de strategie exprimate de ambii antrenori in semifinale. Asa s-a si intamplat. Eddie Jones nu a mai putut adauga in balanta psihologca nici un stimulent valabil pentru a dinamita spleen-ul britanic. Jucatorii-cheie ai Angliei (oamenii de creatie) s-au stins dinainte de intre pe teren,. Si aici ma refer la Ford, Youngs, Farrell, Tuilagi, Daly. Varful de setare se consumase cu o saptamana inainte si nu a mai putut fi resuscitat. Ori unei echipe invingatoare cu All Blacks, nici un antrenor nu ii opereaza schimbari. Nici macar Eddie Jones, vulpe batrana. Aici a fost prima greseala. A doua deriva din aceasta. Ca sa aibe un atac eficient si sa marcheze puncte, Anglia trebuia sa sparga o aparare care se dovedise a fi ermetica in meciurile sale importante. In partida de azi, gramezile britanice au functionat impecabil de prost. Gramada engleza o oferit Springboks numeroase penalitati pe greseli tehnice. Si asta in loc de a crea spatii pentru penetrantii oameni din treisferturile trandafirului. Anglia a jucat foarte putin cu baloane inalte, Ford, Farrell sau Dally parca uitasera aceste teme din antrenamente. Sud-africanii au stiut sa-si impuna punctele de vedere avand in vedere lipsa de tactica ofensiva a adversarilor. Au intuit ca scorul va consta in penalitati transformate sau alte lovituri pe picior si au fortat greselile englezilor pentru a marca. Asa s-a intamplat si inainte de pauza si imediat dupa. Lovituri de pedeapsa transformate de Pollard (in forma excelenta azi) pe fondul greselilor de gramada engleza. Parșivitate la maxim. Dar legala. Peste 10 minute din repriza a doua s-a derulat un meci aparte, al penalitailor de ambele parti pentru a mai anima scorul. Si asta dupa ce George Ford a fost inlocuit iar Farrell a trecut uvertura. Scorul pornise de la o diferenta de 9 puncte (6-15) pentru a avea , in 12 minute urmatoarele evolutii (9-15), (9-18), (12-18). Farrell incepuse sa se simta mare din nou. Va reamintesc ca Farrell si Pollard au luptat, inclusiv in aceasta partida, pentru titlul de cel mai bun marcator al turneului. Si, cand lucrurile pareau ca se indreapta spre un duel al transformerilor vine eseurl sud-african. Makazole Mapimpi inscrie un eseu validat pana si de TMO. Echilibrul (relativ) se rupe, Pollard transforma si diferentra de scor creste la 12-25. Moment in care garda atacurilor englez cade definitiv pe langa corpuri iar Springboks  mai inscrie o data, decisiv, prin Cheslin Kolbe, care a penetrat multiple orificii din apararea si asa subtire a Albionului. Pollard isi face datoria, transforma iar diferenta creste la 20 puncte, adica 12-32.  Deci 20 de puncte , intr-o finala RWC inseama imens. Iar Anglia a incasat-o rau, cum se vede si la ceemonia de premiere.

Asa a batut filmul viata(sau cum s-a jucat Kolbe cu apararea engleza)

Tactica lui Rassie Erasmus a fost excelent executata in teren. Duane Vermeulen, Faf de Klerk si Handre Pollard au fost un singur, tot, motorul echipei. Vermeulen a si fost declarat omul meciului (o finala tutusi, nu un meci oarecare intertari). Profitorul, daca e sa-l numim asa si oarece temeiuri ar fi, vedem mai jos, a fost Handre Pollard, cu un procentaj urias (22 puncte din cele 32). Faf de Klerk, laolalta cu Pollard au executat o ploaie de lovituri inalte de picior peste englezi, tactica care le-a distrus jumatate din intentiile ofensive si obligandu-i sa se apere la fiecare balon. Inspiratia lui Rassie, s-a mai vazut in mentinerea in teren a șarnierei de Klerk-Pollard.pana dupa al doilea eseu, cand l-a introdus pe teren pe Herschel Jantjies. Adica dupa inscrierea celor doua eseuri asiguratoare de victorie. Siguranta de sine a tanarului antrenor sud-african (doar 47 de ani) a fost un asset psihologic important.  Erasmus devine, astfel, cel mai tanar antrenor castigator de finala din istoria competitiei.

Rassie Erasmus despre cum a fost posibil sa omoare balaurul

Eddie Jones, foarte aproape de a fi declarat antrenorul anului, dupa victoria din semifinale impotriva Noii Zeelande, a dezamagit azi. Varful sau de tonus s-a consumat cu o saptamaa inainte acestei finale. Explicatia sa dupa care adversarul a fot mai bun iar baietii au fost groaznic de obositi nu tine la statusul pe care il impune cartea sa de vizita. Si in Six Nations  se joacă la o saptamana. El nu a acceptat evidenta iesire din forma a jucatorilor sai cheie si nici nu a dorit sa anticipe un astfel de hiatus. Cu exceptia lui Maro Itoje, toti ceilalti jucatori au miscat doar invidual tricourile pe posturi. In teren nu a existat o echipa ci doar Itoje,  Curry, Underhill si,  desigur, unicul si inamovibilul Farrell. Ori nu asa se poate tine piept unei haite precum Springbock-sii de azi.

Eddie Jones despre cum a pierdut jocul balaurul englez


Notele acordate pentru echipa Angliei

Notele acordate invingatorilor

Asa s-a scris istoria editiei RWC 2019, Japonia. Jocul de rugby a ajuns sus, spre foarte tehnic si foarte tacticizat iar vazand la lucru cele opt echipe ale sferturilor, nu am putut sa ma abtin sa ma gandesc la ceea ce joaca Romania in acest moment si in ce grup de tari o putem incadra. 

Pentru a concluziona in privinta superlativelor, Farrell a pierdut lupta pentru trofeul #the best
in fata lui Handre Pollard. Care va fi declarat, neindoios, jucatorul turneului. Africa de Sud - cea mai buna echipa a anului, Rassie Eransmus - cel mai bun antrenor s.a.m.d.

Pollard vs Farrell = 2 - 0 (cel putin)

Asa ca, dragi prieteni ai blogului, tthe winner takes it all...