După 22 de ani, Franța realizează Marele Slam în Six Nations.

Irlanda câștigă Triple Crown și, în momentul asta, e cu trei puncte în clasament în fața Franței. ceea ce face Le Crunch și mai pasional. 4 eseuri contra Scoției este ceva normal, să spunem, mai ales că s-a jucat pe Aviva Stadium. după cinci meciuri Irlanda este posesoarea unei diferențe de + 105 puncte, cu 169 puncte înscrise. Franța are + 56. scorul final : 26-5. suiți în vagoane și hai la Paris! Chapeau bas, Monsieur Galthie! Franța a reușit Marele Slam învingând Anglia, fără bonus point dar cu 3 eseuri la 1. Franța a demonstrat în doi ani că se poate construi o echipă omogenă, aducînd împreună supertalente de gen Dupont sau Fickou cu oameni teribil de muncitori precum Aldritt sau Danty. in teren se miscă dezinvolt, accelerează neiertător cănd e cazul, se apără ca și când patria e în pericol (e la modă) și au acel zvâc, gen Dupont, când se ivesc oportunități. ce mi-a mai plăcut în acest an este viteza în care pasează și construiesc fazele de eseu. cu această calitate i-au omorât azi pe englezi. despre învinși, mărturisesc, încă o dată, că nu înțeleg nimic din strategiile lui Eddie Jones. am văzut ore și ore de antrenamente ale Angliei, dar și secvențe de la Marcoussis. știind despre intensitatea cu care se lucrează pe jocul în viteză în cantonamentele franceze, Jones nu și-a pregătit apărarea în aceeași notă. Daly, Slade, Marchant și mai ales Furbank au fost surprinși de multe ori de viteza umbrelor franceze. Marcus Smith și-a urmat imperturbabil stilul de la Quins, șuturi peste șuturi, fără adrese precise. la club, el i-a învățat pe coechiperi și se sincronizează cu ei. astă seară doar 3-4 șuturi au putut fi valorificate. mie, cel puțin, mi-e clar că nu se potrivește (Smith) cu Youngs. Elis Genge și Jamie George s-au bătut pentru fiecare balon ce le-a trecut prin față și, ca să nu cârâie nustiucine, la spartul tărgului, hopa și Sinckler în locul lui Stuart. a fost rușinoasă introducerea în teren a lui George Ford. in minutul 77. ca să ia și el un ciubuc, prima de joc. jalnic. dar, asta e RFU îl ține pe post pe Jones și, bănuiesc, că până la RWC 2023. revenind la învingători, mi-au plăcut în afară de cei expuși mai sus, Gabin Viliere (un foarte bun și prompt grataragiu pentru coechipierii săi), Anthony Jelonch pentru placajele sale deosebit de eficiente și elegante, Gregory Aldritt pentru fantasticele sale recuperări de la mai puțin tehnicii săi adversari, englezii. Jaminet controlează bine fundul terenului și pentru asta este iertat pentru ratările sale. Cyrille Baille și Uini Atonio, pilieri de clasă, capabili de mare travaliu. în fine, Franța a ajuns la un nivel de la care poate privi cu speranță RWC de la ea de acasă. dar să nu uite cum a fleșcăit-o Anglia în aceeași postură (e drept că nu Eddie Jones era antrenor ci Stuart Lancaster). a fost o ediție reușită această SixNations 2022 și pentru că a emanat această echipă a Franței.

Franța căștiga Six Nations 2022 chiar înaintea ultimei etape.

rezultat final: Țara Galilor 9 - Franța 13. un meci îmbâcsit, neaerisit, cu lupte indecise pe metru pătrat. un singur eseu, Jelonch, frumos, pe un balon Fickou - Ntamack în minutul 10. Jaminet a fost responsabil de restul de puncte dar și autorul unei tenative eșuate de drop-goal de pe la 40 de metri. disciplină rudimentară la ambele opozante, mai frecventă totuși la galezi. destul de multe offside-uri la francezi, destule ”ținuturi” la galezi. gazdele n-au putut mai mult, n-au avut creator de joc, Biggar fiind doar preocupat de lungimea șuturilor sale. Ntamack are o timiditate pregnantă în a stimula french flair-ul tradițional. Fickou, Jelonch și Aldritt au avut reușite individuale dar acestea nu au fost continuate de coechipieri. de partea cealaltă, Faletau s-a zbătut enorm, ca și Navidi dar nici ei n-au primit suport eficient. Cuthbert, percutant dar, și el, singur. ca atare, Franța, cu patru victorii din 4 meciuri are acum șansa mare de a merge la Grand Slam săptămâna viitoare. joacă la Paris cu Anglia. azi s-a cam scris istoria Six Nations 2022. rezultatul de azi poate fi sfârșitul carierei engleze a lui Eddie Jones. Anglia 15 (numai din penalități, Smith) - Irlanda 32 (4 eseuri, autori diferiți, punct bonus). meci derulat cu sufletul la gură, Anglia în 14, după eliminarea lui Charlie Ewels a încercat imposibilul - să oprească o Irlandă iute, cu fantezie și jucători motivați pentru victorie. motivați au fost și englezii, că doar erau acasă dar resursele din teren nu i-au ajutat mai deloc. Marcus Smith nu e un play maker ci doar o vedetă prea tânără (prea devreme). a avut un adversar direct mult peste clasa lui, Jonathan Sexton, a cărui șiretenie nu mai trebuie descrisă și nici lăudată. ea face parte din joc. linia de fund a irlandezilor (notamente Conway, Bundee Aki, Lowe și Ringrose) au fost niște rechini într-un acvariu prea strâmt pentru apărarea engleză. aceasta a rezistat ceva vreme dar, încă o dată, șiretenia irlandeză i-a făcut felul. intrarea lui Dombrandt, parte din restructurarea strategică de după eliminarea lui Ewels nu a produs mare efect. slăbiciunea engleză a constat în lipsa de exercițiu a apărării la schimbările de direcție ale omuleților verzi. o mențiune specială pentru omul meciului, Jamison Gibson-Park, un demiu cu creier, care l-a eclipsat, parțial și uneori total pe talentatul Harry Randall. neo-zeelandez la origini, crescut și școlit în cultura All Blacks, Gibson-Park a făcut azi un cuplu perfect cu co-echipierul său, Jonathan Sexton (Leinster nu a mai crescut de mult un asemenea cuplu de șarnieră), am mai vorbit despre modul în care se completează, se intuiesc se anticipă mijlocașii. un model pe care l-am descris de mai multe ori a fost cel de la Leicester, Youngs & Ford. numai Youngs sau numai Ford nu reprezintă mare lucru, împreună ai mari șanse să funcționeze conform strategiei. așa s-a întîmplat și azi. cu Sexton și Gibson-Park. pe scurt, Anglia încheie jalnic epoca Eddie Jones. Franța, indiferent de rezultatul meciului de la Paris (cu Anglia), căștigă ediția 2022 a Six Nations. dacă îi căpăcește și pe englezi, va fi cu Mare Slam. Mathieu Raynal și-a făcut datoria, de nota 8. rămâne un arbitru ponderat. TMO-ul Jonker n-a avut de lucru azi. în ultima etapă, Irlanda va juca cu Scoția. și, cel mai sigur, va termina turneul pe locul doi. cu, încă o dată, Franța campioană.

După 18 etape, Leicester Tigers este la treia înfrângere

Saracens 34 - Leicester Tigers 27. 5 -3 la eseuri. un meci plin, cu de toate, tipic pentru Premiership. Saracens au început să conteze ca echipă din nou, după degringolada ultimilor doi ani. a închiriat un stadion mai modest, Stone X, aparținînd consiliului local al unei periferii a Londrei, Barnet, și-a păstrat majoritatea jucătorilor de elita (frații Vunipola, Farrell, Daly, Maitland, Lozovki) , l-a reactivat pe Alex Goode, cu Salary Cap s-a adaptat iar Mark McCall reconstruiește. ceea ce au arătat azi gazdele este un set de premise pe care vor construi în campionatul viitor. Leicester Tigers au un avans destul de mare pentru a mai fi ajunși în sezonul regular. dar asta nu-i împiedică pe sarazini să facă ceea ce au făcut și Harlequins anul trecut, să câștige titlul pe un loc mai puțin împodobit cu puncte. meciul a fost unul de nota 8, în care contribuția la spectacol a Saracens a fost mai mare. și nu pentru numărul superior de eseuri. ci pentru că treisferturile le-au mers mai eficient, clasa lui Maitland sau Lewington impunîndu-se de la sine. Daly și Lozowski au controlat mai bine 22-ul propriu față de ce a au făcut Tigers, eseurile trei și patru ale Saracens au prins o apărare slabă, fărâmițată, prin care s-a trecut cu experiență. deși tehnic, gazdele au fost o echipă mai indisciplinată, 19 -11 la ”penalties conceeded”, Tigers nu au știut dar nici n-au putut specula acest minus. Ford nu a fost într-una din zilele care l-au făcut celebru, de Freddie Burns nu vreau să vorbesc. linia a treia nu a placat la timp (în multe ocazii). linia întâi este, cred, cea mai tânără din Premiership : Whitcombe - 21, Dolly - 22, Heyes - 22. a te lupta cu Koch și Barrington e prea mult, deocamdată. si taloneurul Sarries (Wolstencroft) a fost mai prezent decât Dolly în economia jocului. de la Tigers mi-au plăcut, pentru joc matur, Poortvliet și Harry Potter. Borthwick dă credit tinerilor și bine face, se naște la Tigers o nouă generație de elită. a mai existat un moment comic pe teren, prin minutul 20, când jupânii ăi bătrâni, Alex Goode(33) și Freddie Burns(31) se înghionteau de mama focului. ridicol la valoarea lor, fosta lor valoare.. scuzați. Nick Tompkins, man of the match. nu înțeleg de ce, l-aș fi preferat pe Lozowski. gazonul sintetic a rezistat. vânt de vest, puternic uneori. argitrajul lui Craig Maxwell-Keys, 31 de ani, foarte corect, chiar pedant, uneori. am avut, la un moment dat, o revelație, l-am identficat pe Maxwell-Keys cu Tom Courtenay din ”Singurătatea alergătorului de cursă lungă”, un clasic britanic de mare succes prin anii 70. Colin Smith este un rebel bipolar pe care cursele îl îmblânzesc și socializează. diferența de puncte în clasament este de 12, Leicester Tigers având 71, după 18 etape. Sir Rugby!