111 ani

au trecut de la nasterea lui Duke Ellington. Pare o vesnicie de cand s-a nascut acest urias al muzicii contemporane. Dar muzica pe care ne-a lasat-o are soarta pe care a avut-o si cea a marilor maestri din muzica clasica, Bach, Haendel, Mozart, Brahms. Naturaletea si generozitatea cu care a impartasit muzica de jazz cu contemporanii sai este un exemplu greu de repetat in timpurile de dupa Duke.

S-a nascut pe 29 aprilie 1899 in suburbiile Washington D.C. Ambii parinti cantau la pian, instrument popular in middle-class a populatiei de culoare, ca instrument de divertisment. Copilul Ellington avea sa ia primele lectii de pian pe la 7 ani la care, dupa cum avea sa recunoasca mai tarziu, mai mult a chiulit. A primit o educatie burgheza centrata pe bune maniere, foarte bine controlata de mama sa, deprinzand maniere elegante si politeturi care aveau sa-i atraga porecla de "Duke" (duce), atribuita unui prieten din acea perioada. Urmeaza Armostrong Technical School din D.C. dar si incearca diverse ocupatii care sa-i aduca ceva bani in plus. Prima sa "slujba" a fost vanzarea de alune la meciuri de baseball, de exemplu. Prima sa compozitie, Poddle Dog Rag, dateaza din 1915 dar nu a fost scrisa pe portativ pentru ca adolescentul nu reusea sa scrie si sa citeasca note. A fost un dicteu dupa ureche.

Urmarind cu atentie pianistii de la Frank Holiday's Poolroom, a inceput sa resimta nevoia de a lua lectii serioase de muzica. Urmeaza cursurile de armonie de la Dunbar High School of Music din New Jersey. La Washington isi prelucreaza tehnica interpretativa cu Doc Perry si reuseste sa devina prieten cu partiturile. In 1916 are primele intalniri decisive, cu pianisti consacrati precum Fats Waller sau Marion Cook sau cu Sidney Bechet, saxofonist pe atunci. Incepe sa cante prin cafenele si cluburi, pe angajamente scurte, pentru ca decide sa se perfectioneze in compozitie la Pratt Institute din Brooklyn, New York. Intre 1917 si 1919 isi imparte zilele intre ocupatii aducatoare de venit (a lucrat in industria publicitara, de exemplu) si muzica. Primul sau grup il infiinteaza in 1917. Se numea "The Duke's Serenaders". Se alatura ca pianist de acompaniament orchestrelor reunite ale US Navy & State Department. Dupa 1920, destul de independent financiar, paraseste domiciliul familial si ia viata pe cont propriu. Canta in D.C. si in diverse locatii din Virginia pentru balurile unor companii sau ambasade. Din 1923, are angajamente in cateva cluburi exclusiviste in care audienta era preponderent alba, ceea ce era pentru un jazzman de culoare o onoare deosebita. Trupa in care canta se numeste "The Washingtonians" si era condusa de Elmer Snowden. Locatia de baza a acesteia era in Exclusive Club , in Harlem. In 1924, Snowden paraseste formatia si locul sau de leader este preluat de Duke. O data cu redenumirea clubului drept Kentucky Club, contractul lui Ellington devine oficial si devine platforma pe care s-a construit cariera sa ulterioara. 1924 este anul in care inregistreaza nu mai putin de 8 discuri, pe care incepe sa se contureze inconfundabilul stil al bandului sau: ritmica Harlemului, backingul tromboanelor, surdinele trompetelor si swingul saxofoanelor. Printre invitatii trupei sale, Sidney Bechet si Paul Whiteman. In 1927, primul sau contract la Cotton Club din Harlem, un club legendar, a carui audienta alba dadea tonul modei in jazzul epocii. Avantajul acestui contract il reprezenta radiodifuzarea in regim saptamanal, timp de doua ore. In acel an isi incredinteaza destinul sau muzical unui impresar de mare calibru, Irving Mills, contra 45% din incasari, cifra uriasa la acea vreme. Mills ii aranjeaza inregistrari la case de discuri mari precum RCA Victor sau Columbia Records, care ii aduc o larga audienta si venituri consistente. In anii depresiei economice, 1929-1933, si muzicienii de jazz intra in declin financiar. Duke profita de acea perioada de respiro si isi perfectioneaza stilul sau inimitabil de a conduce ansambluri de muzicieni. Singurele castiguri mai consistente veneau din inregistrarile radio si din diverse manifestari oficiale ale autoritatilor. In 1931 compune, in onoarea mamei sale, Creole Rhapsody, o piesa de marti proprotii, circa 28 de minute, pe care o va interpreta multi ani mai tarziu. Dupa relansarea economica, intre 1933-1935, Mills aranjeaza o serie lunga de turnee prin Europa, de mare succes la public. In 1935 moare mama sa iar Duke isi ia, de la sine putere, o pauza concertistica sine die. In acea perioada apar alte banduri, de mare popularitate: Benny Goodman, Coun Basie, Tomy Dorsey, Earl Hines, Benny Carter. Devine la moda swing dance-ul iar swingul devine o notiune dominanta in muzica pentru public. Un critic avea sa spuna ca daca toti aveau swing, Duke Orchestra avea mai mult decat atat, nuante si mood, feeling si varietate in compozitii. Insusi Duke avea sa comenteze aceste nuante: jazz is music, swing is business..

Incepe sa inregistreze cu grupuri mai mici de instrumentisti din ansablul sau, formand cvintete, sextete si octete si dedicand compozitii unora din muzicienii cu carre colabora: Jeep's Blues pentru Johnny Hodges sau Clarinet Lament pentru Barney Bigard. In 1937 de reintoarce in triumf la Cotton Club. Ii moare si tatal iar finantele sale devina mai subrede. Se desparte de Irving Mills si recurge la serviciile unei agentii de impresariat, William Morris. Intre 1938 si 1939aceasta ii organizeaza, pentru a-i repune veniturile pe picioare, turnee in Europa. Astfel se incheie o decada de succes, din a carei definitie nu pot lipsi hiturile Mood Indigo(1930), Sophisticated Lady (1933), Solitude (1934), In a Sentimental Mood (1935), Caravan (1937).





Anii '40 aveau sa fie o perioada de transformare a stilului muzical Ellington. Aici intervine colaborarea cu pianistul si aranjorul Billie Strayhorn, fara de care, probabil, nu ar fi rezistat noutatilor propuse de celelalte big banduri. Strayhorn il ajuta sa defineasca o noua nuanta a stilului, jungle si sa mareasca sectiile instrumentale. Se mareste ponderea vocalistilor cu care colaboreaza, introduce viorile in orchestra (o noutate absoluta si originala pentru jazzul acelei vremi) si apar noi instrumentisti de mare valoare, ca Ray Nance, Paul Gonsalvez, Jimmy Blanton sau Taft Anderson, ce aduc o expresivitate solida orchestrei, care creste de la 15 la 32-35 de muzicieni.





In anii '50, Ellington Orchestra trece printr-o etapa manierista a istoriei sale. Paraseste exotismul sound-ului in favoarea unor interpretari mai curand impresioniste. Duke compune suite concertante de lunga durata punand accent pe contributii solistice de mare anvergura, total nespecific unui big band clasic. Contributia sa pianistica incepe sa fie mai consistenta, fapt ce se face remarcat in triumful pe care il obtine la Festivalul de la Newport, editia 1957. Anii ce urmeaza sunt dedicati unei sinteze, pe care Ellington o cladeste pas cu pas, chiar si daca prin mijloace diverse. De exemplu, inregistreaza ca pianist in triouri diverse, compune si interpreteaza o suita de muzica sacra In the begining God sau atrage in concertele sale muzicieni super-consacrati cu care ofera publicului noi compozitii: Ella Fitzgerald, Mahalia Jackson, Charles Mingus, John Coltrane, Coleman Hawkins.

Pana la sfarsitul vietii sale, survenit la 27 mai 1974, Duke Ellington s-a impus prin expresia sonotitatii originale a ansamblurilor pe care le-a organizat si condus. Mixand cu mare rafinament spiritul bluesului cu swingul urban specific afro-americanilor si influentele armonice ale impresionismului muzicii clasice, stilul Ellington a creat un univers sonor absolut pentru ansambluri mari. Istoricii jazzului sunt unanimi in a spune ca Ellington, alaturi de Louis Armostrong, sunt cei mai importanti creatori ai jazzului. Spre deosebire de Armstrong, al carui geniu s-a exprimat in planul improvizatiilor, Duke a avut un sistem de gandire muzicala complexa, ilustrata de schema sa orchestrala cu care a creat acel subtil amestec de armonii si aliaje sonore inedite.



111 ani. Mai mult de un secol. Si o mostenire uriasa, greu daca nu imposibil de clasificat. Sa nu-l uitam prea repede, oameni buni, pe Duke of Ellington!