O stire de zilele trecute starneste cascade de comentarii. Seful Premier Rugby, Marc McCafferty, a lansat ideea ca exista posibilitatea ca din 2012 in Guiness Premier sa joace cu doua echipe mai mult, adica 14. Ratiunea pe care a mentionat-o acest Mitica Dragomir al rugbyului englez pare a fi financiara intrucat sistemul in 12 cu o singura retrogradare va pune serioase probleme de bani actionarilor echipelor ramase in primul esalon in conditiile in care se contureaza o tendinta de crestere a salariilor sportivilor asemanatoare footballului, utilizand o sintagma interesanta- telephone number salaries , adica salarii cu din ce in ce mai multe cifre. McCafferty a sustinut ca totul va depinde de reusita negocierilor de anul viitor in privinta contractelor de drepturi TV. El avea desigur in minte modelul sudic, SANZAR, unde aceste drepturi asigura o substantiala parte a veniturilor cluburilor, mult mai mare procentual decat cea care asigura aerul din plamanii rugbyului de club si/sau franchiza englez. In asociere cu Asociatia jucatorilor, executivul Premier Rugby a atras atentia asupra tentatia de sporire a cheltuielilor-capcana ale cluburilor: jucatori batrani sau expirati din Sud sau superstadioane, alaturi de cheltuieli enorme pentru publicitate. La demersul lui McCafferty s-au asociat, firesc, cluburi cu veleitati de promovare in divizia de elita, precum London Welsh, Bristol, Exeter si chiar Worcester, candidata cea mai de succes la retrogradarea din acest an. In replica, RFU , federatia acestui sport, avea sa declare imediat dupa iesirea in scena a lui McCafferty ca nu a fost consultata in privinta acestui plan si chiar daca nu l-a evaluat, este prematur a gandi astfel inainte de a consulta toate entitatile implicate si a simula scenariile alternative.
Viitoarea participanta la campionatul provinciilor din Sud, Melbourne Rebels, scoate aproape zilnic stiri de prima pagina. Dupa ce este beneficiara unor contracte rasunatoare care le garanteaza aducerea in clubul din orasul olimpic a lui Danny Cipriani, Gareth Delve sauy Greg Sommerville, Rebels mai au in vizor urmatoarele tinte: argentinienii Ayerza si Roncero, fijienii Seru Rabenii si Nicky Little, trei georgieni, un samoan, doi americani si, tineti-va bine!, romanii Marius Tincu si Iulian Dumitras. Intr-o alta stire, din alta zi, evident, bosii de la Rebels vor sa-i aduca in lor pe fundasul- minune de 26 de ani Billie Slater de la Melbourne Storm (pentru un salariu de 1 milion de dolari australieni) si pe Israel Folau, 21, cu origini tongane, de la Brisbane Broncos Reds, anterior si el la Storm, pentru o suma echivalenta.
In perspectiva noului sezon, Northampton Saints continua sa se intareasca, achizitionand nume de notorietate de pe unde gaseste puncte slabe. Daca aceasta politica "de cadre" ii reuseste s-ar putea ca in 2010-2011 sa aibe un supra-lot, mai supradimensionat decat are in acest an Leicester Tigers. De la Leeds Carnegie vor intari lotul sfintilor 4 jucatori la sfarsit de contract cu Leeds Carnegie: Andy Gomarsall, 35 de ani, 35 de selectii pentru Anglia, Callum Clark, Scott Armstrong, Joe Ford. In total de la Leeds Carnegie vor pleca in aceasta vara 10 (zece!) jucatori. Antrenorul celor de la Leeds este Neil Back, fostul etern international englez, autorul blogului de rugby pe site-ul Eurosport. Tot catre Northampton mai pleaca, de la Worcester, virtuala retrogradata, demiul galez Ryan Powell,29, cu un activ de 3 selectii pentru Tara Galilor A si tot 3 pentru echipa reprezentativa a regiunii Wales. Daca mai adaugam si celelalte noi contracte despre care am mai vorbit ca si posibile achizitii-surpriza, bugetul pentru noi contracte al clubului din Northampton ar trebui sa fie pe undeva pe la 14-15 milioane de lire. Ceea ce, din perspectiva paralelei pe care se afla FRR, este o cifra urieseasca.
Se afișează postările cu eticheta England RFU. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta England RFU. Afișați toate postările
miercuri, 28 aprilie 2010
duminică, 31 ianuarie 2010
Swing low sweet chariot
Am auzit cu totii acest melodios imn de sustinere a echipei Angliei. Le este specific numai fanilor acestei echipe si asta datorita unei intamplari despre care se stie foarte putin.
Tema Swing low sweet chariot este , de fapt o piesa a tezaurului muzical cunoscut sub numele Negro Spirituals, care depoziteaza teme muzicale, majoritar cu tenta religioasa, specifice populatiei afro-americane din SUA.
Enciclopediile atribuie tema unui predicator, Wallis Willis, care a cules-o inainte de 1860, ca varianta a unei alte teme celebre, Red River. Cantecul a fost "standardizat" prin includerea sa in lista Songs of the Century care contine 100
piese considerate reprezentative pentru secolul 20.
Cantecul a fost utilizat pentru a acompania miscarile sociale de protest ale miscarii pentru drepturi cetatenesti din America anilor '60. Prima data a fost interpretata pe o scena de catre Joan Baez, in cadrul Festivalului de la Woodstock, in august 1969.
Din momentul 1969,Swing low sweet chariot a devenit una din temele favorite ale mai multor interpreti, in special din zona jazzului. A mai fost interpretata, printre alti, de Dizzie Gillespie, Duke Ellington, Eric Clapton, B.B.King, Steve Wonder, Etta James, Tracy Chapman. Chiar si legendara formatie Pink Floyd a introdus-o in albumul Animals din 1977.
Dar, o sa va intrebati, cum a ajuns aceasta piesa imnul neoficial al echipei Angliei?
A trecut Oceanul Atlantic gratie unei formatii corale a unui colegiu benedictin din Douai,Franta, regiunea Pas-de-Calais, aflate in vizita in Franta. Asta se intampla in 1988, pe vechiul Twickenham,in timpul unui meci Anglia-Irlanda. Irlanda conducea cu 3-0. Coristii de la Douai au inceput sa cante, spectatorii i-au imitat si, in curand, toata tribuna avea sa cante versurile respective. Cum linia melodica este simpla si repetitiva iar cuvintele sunt la indemana, provocarea a reusit. Iar in teren, efectul a fost surprinzator. Chris Oti, jucator de culoare, a reusit nu mai putin de trei eseuri consecutive. Iar pana la sfarsitul meciului, echipa Angliei a mai reusit inca trei eseuri, invingand cu 35-3.
Piesa a fost livrata, ulterior, publicului si sub forma de proiectie karaoke in interpretarea lui Johnny Cash si asa s-a facut cunoscuta in toate colturile lumii.
Pentru a intari mesajul, Swing low sweet chariot, a acompaniat campania publicitara a Angliei in editia 2003 a Cupei mondiale. Pe care a si castigat-o. Interpretarea a fost asigurata de catre formatia de raeggae UB40, trupa de mare succes in acei ani.
De atunci, consacrarea ca imn neoficial a England RFU, a fost definitiva. Datorita succesului sau ca piesa pop, melodia a fost preluata si de diversi interpreti de muzica culta care au prelucrat-o pentru varianta orchestrala, de concert, cu care, deasemenea au marcat puncte serioase de rating. Mai jos puteti urmari varianta datorata celebrei soprane Kathleen Battle, acompaniata de corul de baieti din Harlem, New York.
Asa a luat nastere un fenomen caracteristic rugbyului englez. A fost suficient un cor de la o scoala de inspiratie religioasa pentru ca un refren cu o anumita notorietate in lumea destul de inchisa a afro-americanilor sa fie infiat de catre un public de o cu totul alta orientare culturala. Publicul britanic, indiferent daca este englez, irlandez, scotian sau galez, este proverbial pentru atasamentul sau fata de sport iar inovatiile sale in materie de repertoriu al manifestarilor colective de sustinere a echipelor favorite este nelimitat. Putini sunt cei care pot explica cum o piesa clasica a stilului Gospel poate ajunge un imn, chiar si neoficial intr-o cultura orientata catre cu totul alte valori.
Valoarea simbolica a acestor imnuri (fiecare mare natiune din rugby are un asemenea repertoriu, vezi postarea precedenta) este coplesitoare. Nu numai ca produc o stare emotionala motivanta in sine pentru jucatori, dar ele sustin si necesara simbioza intre jucatori si publicul care ii incurajeaza. M-as astepta ca actuala conducere sa mediteze la valoarea instrumentala a unui imn propriu formatiilor noastre fie ca este vorba de echipa nationala, fie de Stejari, fie de diverse alte selctionate. Pentru ca, fapt dovedit, in rugby, spre deosebire de football, publicul poate fi jucatorul in plus, cel care nu apare pe teren dar marcheaza.
Tema Swing low sweet chariot este , de fapt o piesa a tezaurului muzical cunoscut sub numele Negro Spirituals, care depoziteaza teme muzicale, majoritar cu tenta religioasa, specifice populatiei afro-americane din SUA.
Enciclopediile atribuie tema unui predicator, Wallis Willis, care a cules-o inainte de 1860, ca varianta a unei alte teme celebre, Red River. Cantecul a fost "standardizat" prin includerea sa in lista Songs of the Century care contine 100
piese considerate reprezentative pentru secolul 20.
Cantecul a fost utilizat pentru a acompania miscarile sociale de protest ale miscarii pentru drepturi cetatenesti din America anilor '60. Prima data a fost interpretata pe o scena de catre Joan Baez, in cadrul Festivalului de la Woodstock, in august 1969.
Din momentul 1969,Swing low sweet chariot a devenit una din temele favorite ale mai multor interpreti, in special din zona jazzului. A mai fost interpretata, printre alti, de Dizzie Gillespie, Duke Ellington, Eric Clapton, B.B.King, Steve Wonder, Etta James, Tracy Chapman. Chiar si legendara formatie Pink Floyd a introdus-o in albumul Animals din 1977.
Dar, o sa va intrebati, cum a ajuns aceasta piesa imnul neoficial al echipei Angliei?
A trecut Oceanul Atlantic gratie unei formatii corale a unui colegiu benedictin din Douai,Franta, regiunea Pas-de-Calais, aflate in vizita in Franta. Asta se intampla in 1988, pe vechiul Twickenham,in timpul unui meci Anglia-Irlanda. Irlanda conducea cu 3-0. Coristii de la Douai au inceput sa cante, spectatorii i-au imitat si, in curand, toata tribuna avea sa cante versurile respective. Cum linia melodica este simpla si repetitiva iar cuvintele sunt la indemana, provocarea a reusit. Iar in teren, efectul a fost surprinzator. Chris Oti, jucator de culoare, a reusit nu mai putin de trei eseuri consecutive. Iar pana la sfarsitul meciului, echipa Angliei a mai reusit inca trei eseuri, invingand cu 35-3.
Piesa a fost livrata, ulterior, publicului si sub forma de proiectie karaoke in interpretarea lui Johnny Cash si asa s-a facut cunoscuta in toate colturile lumii.
Pentru a intari mesajul, Swing low sweet chariot, a acompaniat campania publicitara a Angliei in editia 2003 a Cupei mondiale. Pe care a si castigat-o. Interpretarea a fost asigurata de catre formatia de raeggae UB40, trupa de mare succes in acei ani.
De atunci, consacrarea ca imn neoficial a England RFU, a fost definitiva. Datorita succesului sau ca piesa pop, melodia a fost preluata si de diversi interpreti de muzica culta care au prelucrat-o pentru varianta orchestrala, de concert, cu care, deasemenea au marcat puncte serioase de rating. Mai jos puteti urmari varianta datorata celebrei soprane Kathleen Battle, acompaniata de corul de baieti din Harlem, New York.
Asa a luat nastere un fenomen caracteristic rugbyului englez. A fost suficient un cor de la o scoala de inspiratie religioasa pentru ca un refren cu o anumita notorietate in lumea destul de inchisa a afro-americanilor sa fie infiat de catre un public de o cu totul alta orientare culturala. Publicul britanic, indiferent daca este englez, irlandez, scotian sau galez, este proverbial pentru atasamentul sau fata de sport iar inovatiile sale in materie de repertoriu al manifestarilor colective de sustinere a echipelor favorite este nelimitat. Putini sunt cei care pot explica cum o piesa clasica a stilului Gospel poate ajunge un imn, chiar si neoficial intr-o cultura orientata catre cu totul alte valori.
Valoarea simbolica a acestor imnuri (fiecare mare natiune din rugby are un asemenea repertoriu, vezi postarea precedenta) este coplesitoare. Nu numai ca produc o stare emotionala motivanta in sine pentru jucatori, dar ele sustin si necesara simbioza intre jucatori si publicul care ii incurajeaza. M-as astepta ca actuala conducere sa mediteze la valoarea instrumentala a unui imn propriu formatiilor noastre fie ca este vorba de echipa nationala, fie de Stejari, fie de diverse alte selctionate. Pentru ca, fapt dovedit, in rugby, spre deosebire de football, publicul poate fi jucatorul in plus, cel care nu apare pe teren dar marcheaza.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)