Ornette Coleman, unul din parintii fondatori ai jazzului modern, implineste azi 80 de ani. Nascut in Fort Worth, Texas, s-a definit inca de la inceputurile activitatii sale instrumentale drept un inovator, un iconoclast, dupa unii critici mai putin benevolenti. A dat curs, inca din primele sale inregistrari, inclinatiei catre un sound vocalizat, penetrant, mai putin slefuit, chiar daca in conflict cu structurile armonice predeterminate. Pana la 28 de ani a cantat prin diverse trupe, colindand sudul Americii, de la est la vest. Prima inregistrare caracteristica stilului Coleman avea sa fie si primul soc sub semnatura proprie: Something Else! The Music of Ornette Coleman, 1958, album ce avea sa scandalizeze critica dar sa si atraga atentia lui Leonard Bernstein, care l-a catalogat imediat drept un geniu inovator. Inregistreaza imediat doua albume cu membrii fostei formatii a lui Paul Bley, pe care si-i "insuseste", sub forma de cuartet, sub numele sau.
In 1959 soseste in New York, impreuna cu trompetistul Don Cherry, si in scurt timp deschid activitatea in clubul de jazz Five Spot. De notat ca in perioada initiala, clubul a fost incurajat, inclusiv financiar, de catre vibrafonistul Lionel Hampton si, iarasi, de insusi Leonard Bernstein, personaje de mare notorietate in vreme. Prima mare inovatie adusa de Coleman in perioada newyorkeza a fost renuntarea la pian ca sursa de ritm. Abandonul pieselor si temelor clasice si incurajarea intuitiei de grup si a improvizatiei colective este caracteristica ce a amprentat puternic jazzul anilor '60-'70. Asa s-au nascut cateva din piesele care l-au impus pe Ornette Coleman: Ramblin, Beauty is A Rare Thing, Lonely Woman..
In 1960 avea sa se nasca un concept, plecand de la titlul unui alt album datorat lui Ornette Coleman, Free Jazz: A Collective Improvisation. In spatele conceptului free jazza stat prima inregistrare pseudo-stereo. Coleman a inregistrat simultan cu doua cuartete. Se amesteca in cele doua canale de sunet solouri, improvizatii si participari la unison ale tuturor celor 8 voci. Compozitia trupei a fost urmatoarea: Ornette Coleman, sax/Eric Dolphy, clarinet, Don Cherry/Freddie Hubbard- trompete, Billy Higgins/Ed Blackwell- tobe, Scott LaFarro/Charlie Hadden- bas. Aceasta a fost cea mai lunga inregistrare live continua de pana la acea data. Evident ca albumul a fost controversat pentru inovatiile sale. Dar a si deschis orizonturi pentru noi cautari. Asa s-a nascut ceea ce azi se cunoaste sub numele de "free jazz". In anii '60, Coleman avea sa munceasca la explorarea conceptului proaspat nascut. Chiar daca nu a fost intotdeauna de acord cu aceasta eticheta, el sustinand ca muzica sa contine multe elemente de compozitie si studiu, si-a elaborat propria teorie asupra abordarii free a jazzului, harmolodia. Inregistreaza in 1965, la Copenhaga un album in care apare intr-o compozitie sui-generis : saxofon, violoncel si baterie. In 1966 il suie pe scena pe fiul sau, Denardo, de numai 10 ani, ca baterist, alaturi de Charlie Hadden, bas. Pana la sfarsitul deceniului mai experimenteaza sonoritati noi impreuna cu instrumentisti cu care nu mai cantase precum Elvin Jones, Jimmy Garrison, Dewey Redman, un alt saxofonist tenor.
Faza urmatoare a evolutiei lui Coleman este impusa de intrarea in era instrumentelor amplificat electric. Tonul il daduse deja Miles Davis. Sarbatoritul zilei mai inventeaza un concept, "free funk", pentru a se incadra in curentul dominant al anilor '70, jazz fusion. Piesele, celebre azi, The Virgin Beauty si Of Human Feelings pun bazele a ceea ce Joe Zawinul, plecat de curand dintre noi, avea sa numeasca "fusion improvisation" adica nobody solos, everybody solos.. In 1972, cata alaturi de o orchestra simfonica, dupa "reteta" harmolodica, Skies of America.
In 1975 Coleman infiinteaza o trupa umbrela, prin care se vor roti mai multi muzicieni, americani si europeni, deopotriva. Anul marcheaza mutarea muzicianului in Europa. Iar cautarile sale in materie de sounduri noi continua. Avea sa treaca 10 ani pana cand sa aibe loc un notoriu experiment, inregistrarea unui album alaturi de un alt mare rebel al jazzului, chitaristul Pat Metheny. Albumul, Song X, a fost inscris in discografie chitaristului si nu a lui Ornette Coleman. De atunci nu au mai suit impreuna pe scena.
Intre 1995-1996 semneaza inca 4 albume in care reapar pianistii. Acestia vor fi Geri Allen si neamtul Joachim Kuhn. In 2006 iese Sound Grammar pe care si l-a dorit un fel de sinteza harmolodica, introducand simultan doi basisti, pe Tony Flannagan si Gregory Cohen, alaturi de fiul Denardo. Albumul, singurul in 10 ani, a fost inregistrat in Germania si a prilejuit acordarea unui premiu Grammy in 2007, pentru intreaga sa activitate. In 2009 a fost curatorul celei de-a 16-a editie a Meltdown Festival de la Londra, unde s-a produs alaturi de trupa vaduvei lui John Lennon, Plastic Ono Band.
A produs nu mai putin de 52 de albume sub nume propriu si inca 4 ca invitat in alte formatii. Activitatea sa ca jazzman poate fi definita, plastic prin cateva cuvinte, conform criteriului lansat de criticul francez Phillipe Carles, "a prendre ou a laisser".
Daca ar fi sa gasesc un jucator de rugby potrivit atitudinii si stilului lui Ornette Coleman, acesta ar fi unicul Frederic Michalak, marele rebel francez.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu