Azi, Sarah Vaughan, supranumita Sailor pentru vocea sa, Sassy, ca diminutiv, sau Divina, pentru cariera sa prodigioasa, ar fi implinit 86 de ani. Dar un cancer pulmonar avea sa ii inabuse prea repede vocea, in 1990.
Nascuta in Newark, New Jersey, intr-o familie modesta, Sarah Vaughan avea sa se remarce pentru competentele sale muzicale precoce prin activitatile religioase ale parintilor sai in congregatia baptista din localitate. Incepe prin a fi corista, ia lectii de pian si devine organista bisericii. Compune si interpreteaza piese religioase dar isi doreste sa cunoasca si alte genuri. Se alatura, prin concurs, big bandului lui Earl Hines si devine astfel vocalista clubului Apollo din Harlem in 1943, la 21 de ani. Din trupa lui Hines avea sa plece un an mai tarziu Billie Eckstine care isi intemeiaza propria trupa. Sarah Vaughan il urmeaza pentru un motiv foarte simplu, era male vocalist. La primele versiuni ale trupei lui Eckstine au contribuit, printre altii, si Charlie Parker, Dizzie Gillespie, Art Blakey, Dexter Gordon si, putin mai tarziu, insusi Miles Davis. Din aceasta perioada Sarei Vaughan i s-a atribuit nickname-ul Sassy, ca un prim nume de scena, pe care avea sa-l mai foloseasca si mai tarziu, in anii maturitatii sale artistice.
Cariera solo avea sa o inceapa odata cu sfarsitul razboiului, in 1945, cand incheie diverse angajamente la cluburi de pe vestita strada 52 din Manhattan. Din 1948 incepe propriu-zis cariera ei de glorie. Semneaza un contract pe cinci ani cu casa de discuri Columbia, scoate cateva cateva inregistrari cu Miles Davis si primeste cateva premii semnificative in perspectiva acelui timp: ale revistelor Esquire, Metronome, Down Beat Magazine. In 1954, un alt contract, o alta casa de discuri, Mercury. Aceasta avea sa fie perioada marilor succese comerciale ale Sarei Vaughan. Piese precum Misty, How Important Can It Be sau Passing Strangers (in duet cu Billie Eckstine) aveau sa devina in scurt timp teme clasice ale jazzului.
Ia parte la prima editie (1954) a celebrului azi Festival de la Newport, canta la Carnegie Hall cu Count Basie Orchestra, alaturi de Charlie Parker, Lester Young si Modern Jazz Quartet. In 1955, la New York Jazz Festival on Randall Island canta alaturi de cuartetul lui Dave Brubeck si Horace Silver. Participa la mai multe turnee prin Europa. In anii '60 schimba iar casa de discuri si semneaza cu Roulette Records unde lanseaza mai multe LP-uri, editate sau orchestrate de catre nume mari azi precum Lalo Schifrin, Quincy Jones, Benny Carter. In 1972 apare intr-un album de balade, scrise, aranjate si conduse de catre Michel Legrand. In 1974 este invitata sa concerteze in onoarea presedintelui francez Valery Giscard d'Estaing, oaspetele presedintelui Gerald Ford. Cu 10 ani inainte cantase la Casa Alba, la invitatia lui Lyndon Johnson. Tot in 1974 avea sa cante cu cateva orchestre simfonice de renume precum Los Angeles Philarmonic, Galverston Symphonic Orchestra sau Bufallo Orchestra.
Din 1980 incepe sa cocheteze cu muzica braziliana si , mai larg, cu cea sud-americana. I love Brazil ii aduce o prima nominalizare la premiile Grammy. Asta dupa ce in 1979, aparuse albumul Copacabana, cu un cuartet condus de Oscar Peterson.
In anii '80 vine vremea recunosterii calitatilor sale de exceptie. 1981: Emmy Award for Individual Achievments- Special Class; 1983: Grammy Award for Best Jazz Vocal Performance; 1988: e primita in American Jazz Hall of Fame.
In 1984 participa la un proiect mai putin obisnuit, inregistrarea unei suite simfonice cu tilul The Planet is Alve, Let it Live pe versurile lui Karol Wojtyla, viitorul papa Ioan Paul al II-lea. In 1986 inregistreaza doua piese pentru un musical, South Pacific, in care solistii erau soprana maori Kiri-Te-Kanawa si tenorul spaniol Jose Carreras. In 1987 iese pe piata ultimul ei albun, Brazilian Romance.
In 1989 are o ultima aparitie, scurta, un duet scat cu Ella Fitzgerald, pe albumul Back in the Block, al lui Quincy Jones. Se stinge in spital dupa o scurta dar sfasietoare suferinta pe 3 aprilie 1990.
Sarah Vaughan va ramane in istoria muzicii contemporane si a jazzului ca una din cele mai complete voci al secolului trecut. Este absolut remarcabila usurinta cu care pendula intre notele grave, baritonale si acutele sopranei. A fost printre primele vocaliste de jazz care au improvizat in piesele care aveau sa defineasca stilul bebop si care au folosit tehnica masculina a scat-ului. A fost o persoana daruita neconditionat muzicii si asta pentru ca, in particular, a fost o persoana relativ nefericita. Nu a putut avea copii si a infiat o fetita. A avut trei divorturi, toti trei sotii fiind impresari de care s-a despartit pierzand bani seriosi si o familie lacoma, pe care a sustinut-o neconditionat. Muzica, insa, a reusit sa o tina in echiilibru, la suprafata. Muzica ei ne permite si noua, azi, sa ii apreciem exceptionalul sau talent.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu