Scotia fura victoria la Roma in ultimul minut iar Anglia ii ingenuncheaza pe irlandezi pe sfarsit de meci.

Ce sfarsit de saptamana! Rugby din plin. Stejarii au semnat calificarea la RWC dupa ce in acest sezon, ca o conrtinuare a toamnei, au aratat ca s-au maturizat, ca iau jocul in serios 80 de minute si ca joaca ca o echipa nu ca o suma de individualitati. E de bine, in sfarsit. La Roma, scotienii au dovedit ca mai au ceva orgoliu, s-au batut cu italienii, solizi dar si tehnici, si pana la urma si-au luat punctul victoriei. Italienii conduceau cu 13-3 la pauza si, cum scotienii nu aratau ca sunt capabili de mai mult, s-au relaxat mental. Oaspetii le-au dat doua eseuri (Alex Dunbar, ambele) in 15 minute si au preluat conducerea cu 18-13. Noua vedeta insulara, Furno mai inscrie si el un eseu pentru azzuri iar scorul se rastoarna, 20-18. Si pentru ca tacamul sa fie complet, in ultimul minut, Weir inscrie un drop senzational, de la 40 metri, punctul cu care Scotia castiga si, teoretic, scapa de lingura de lemn in acest an. Am vazut infruntandu-se doua tipuri de motivatii: una a italienilor, cu care este obligatoriu sa te costumezi acasa si care s-a desirat de prin minutul 60, asociata cu un declin fizic major si alta, a scotienilor, care a tinut cam cat jumatatea reprizei secunde si care i-a blocat pe italieni prin explozia de joc aratata de Lamont, Dunbar, Laidlaw, Beattie, Fusaro care au schimbat jocul scotienilor intr-unul ofensiv si in viteza. Care avea sa vina cand scorul le era, din nou, nefavorabil. Lovitura exceptionala de picior a lui Weir a venit ca un fel de compensare a resurselor consumate timp de 30 de minute. Asta da moral de echipa. Nu vorbim de o intamplare asa cum a fost cazul cu eseul lui Fickou la Paris, ci de o consecinta, logica la limita, a echilibrului din teren. Italia nu merita sa castige, chiar daca juca acasa. Scotia merita sa castige dupa cum a intors in favoarea ei meciul in repriza a doua. A fost echipa mai proaspata si mai motivata. Italia are experienta internationala de durata recenta, poate avea si moral, cum am vazut in cele doua victorii cu Franta din anii trecuti. Dar nu are acea motivatie rautacioasa de a desfiinta adversarul, oricine ar fi acesta. Numai cu un Sergio Parisse sau cu un Tomasso Allan nu poti castiga intalnirii cu veteranii rugby-ului europeni. Pe Twickenham, in schimb, s-au infruntat doua echipe completamente diferite. Irlanda ca echipa matura, aflata de asta toamna in mare forma, cu toti jucatorii importanti valizi fizic si cu o victorie foarte aratoasa in meciul cu Tara Galilor. Anglia, in plina perioada de experimente in toate liniile, care a promovat multi tineri in special in linia de aparare. Diferenta intre media de varsta a cele doua loturi era, la ora meciului, de aproape 4 ani si jumatate in favoarea, ati ghicit, Irlandei. Despre numarul de selectii nu mai vorbim. Irlanda avea doua victorii din doua, Anglia una singura si infrangerea cu Franta. Partida a inceput cu combinatiile engleze si in minutul 6, May aproape culca in eseu un balon pe care si-l disputa cu Connor Murray. TMO decide ca nu este eseu. Corect, nu a controlat balonul. Apoi in minutul 24, tot pe fundul controlului si teritorialitati, scorul se deschide printr-o penalitate transformata de Farrell. Si asa se incheie prima repriza, cu o superioritate relativa impuse de englezi. In repriza a doua, irlandezii se dezlantuie- eseu Rob Kearney la centru, dupa o balbaiala in tanara linie de fund plus Mike Brown. Scorul devine 3-7 si se parea ca intram in acea zona de deja vu in care englezii se taie dupa ce incaseaza un eseu. Dar nu a fost sa fie asa. Farrell mai transforma o penalitate si peste doua minute, demiul atomic (azi a aratat ca nu mai e baiatul rau, saltat de politie, de mai acum un an)Danny Care inscrie eseul englez pe o pasa a lui Nowell, dupa o eroare a lui Sexton. Farrel transforma si duce scorul la 13-10, cu care se va incheia si meciul. Alt exemplu de motivatie competitionala: Anglia a spart cliseul dupa care nu poate reveni atunci cand e condusa (aici e vorba de Irlanda de azi). A cescut fizic brusc, a inceput sa joace agresiv, si-a tinut adversarii in propriul teren si au impins de multe ori mult mai experimentata rivala in propriul 22. La asta au contribuit din plin experimentatii Brown, Twelvwetrees, Robshaw, Wood impreuna cu tanarul Burrell. Danny Care a facut, cred, jocul vietii lui si a livrat baloane mult peste media jocurilor din Six Nations. Farrel nu a facut mare lucru pentru deschiderea jocului dar a fost de folos prin loviturile de picior. Revenirea fizica si ofensiva a irlandezilor a fost contracarata imediat de intrarea in dispozitiv tactic ofensiv a englezilor. Ceea ce este o noutate pentru diversele variante de echipa pregatite de Stuart Lancaster. Motoarele echipei au fost Care si Brown, bine serviti de coechipieri. Irlanda nu a renuntat nici ea la ambitiile ofensive, insa Anglia a avut o aparare atat de avansata incat nici formidabila perecehe O'Driscoll si D'Arcy, nici Heaslip sau Kerney nu au mai putut trece prin randurile adversarilor. Primii care au inceput sa greseasca mai mult au fost irlandezii. In ansamblu , partida de pe Twickenham, a fost un super-match. Craig Joubert nu a avut un meci greu, insa a trebui sa fie sever atunci cand tensiunile riscau sa escaladeze. Anglia devine si ea echipa cu doua victorii din trei etape, ca si Irlanda sau Franta. Urmatoarea etapa va fi grea pentru englezi. Pe Twickenham vine Tara Galilor, si ea cu doua victorii. Irlanda merge in ultima etapa la Paris, unde a mai invins de multe ori. Iar esaverajul le este, momentan favorabil. Asa ca deznodamantul se amana pana in ultima etapa, prieteni! Pe curand.