Am mai vazut azi, atat la Tonga cat si la Namibia, ce mult inseamna pentru echipele din tier 2 ori tier 3 curajul de a ataca, indiferent de echipele din fata. Nu se poate spune acelasi lucru si in cazul palidei figuri facute de Scotia in fata Irlandei. Ieri, fijienii ne-au aratat cum ăpot controla o repriza un meci cu una din marile puteri. Motivatiile de joc ale acestor echipe, socotite fara sanse, este insasi filosofia jocului - partidele dureaza 80 de minute si orice este posibil daca iti creezi ocazii sa se int semifinaleu mai sunt decisive in constructia planurilor de joc. Pe de-a parte asta se intampla din cauza globalizarii acestui sport (datorita careia la Baia Mare sau Timisoara ajung sa joace samoani sau tongani, antrenorii sa fie galezi sau sud-africani). Tacticile si strategiile de joc nu mai respecta specificul local (vezi gramada argentiniana, ruseasca sau georgiana toate, candva, legendare sau treisferturile fraceze ori neo-zeelandeze). Totul se filmeaza, se arhiveaza, se analizeaza si se exerseaza la antrenamente. Din acest impresionant stoc de resurse se asambleza marile performante. Echipele care au perspectiva constriesc in acest spirit. Cine ar fi spus acum patru ani ca englezii vor reusi sa se miste atat de dezinvolt si plini de forta de-a lungul unui meci intreg? Cine ar fi intuit schimbarile de stil si structura in jocul Irlandei ori Tarii Galilor in aceeasi perioada. De ce exista o maniera atat de deosebita de a arbitra acest joc intre Sud si Nord, dar cand avem competitii internationale, stiluti de arbitraj se anastomozeaza? Sau de ce in peste douazeci de ani de cand s-a trecut la profesionism fizicalitatea jocului a crescut atat de mult iar spectacolee ori de tin in picioare ori te plictisesc de te fac sa pleci altundeva.?Pentru ca jocul, dragi prieteni s-a schimbat in esenta lui si cu o viteza mult mai mare fata de viteza cu care s-a modificat perceptia noastra asupra performantelor in domeniu. Nu neaparat pentru ca a devenit mai comercial ci pentru ca alte standarde de performanta s-au impus fata de perioada amatoare a existentei sale, perioada clasica.
Din aceasta perspectiva am privit partidele de azi si am inceput cu copilul teribil de acum cativa ani, Scotia. Perioada recenta de succes a Scotiei este determinata de prezenta la carma echipei a lui Vern Cotter (2014-2017), timp in care s-a intamplat semifinala cu Australia de acum 4 ani (va mai aduceti aminte personajul Craig Joubert?). Dupa plecare lui Cotter, moralul echipei a ramas la cote inalte, producand si victoria impotriva Angliei de anul trecut, pe Twickenham. Venirea lui Townsend nu a fost, neaparat, producatoare de regresie, dar nu a permis o extensie a performantelor la standardele pe care le fixase Cotter. Si de aici si rezultatele acestei echipe care ii are in continuare in teren pe Jonny Gray, pe Stuart Hogg, pe Sean Maitland, pe Tommy Seymour dar nu mai are prezenta acea echipa de acum patru ani. Ceea ce ne-a aratat azi Scotia a fost reactia unei sparring-partner complet nemotivat al unei echipe care conduce ierarhia monidla, chiar si temporar.
Celelalte trei echipe care au castigat azi, adica Anglia, Franta si Irlanda si-au facut jocul lor, implicand diverse grade de maturitate in pregatirea performantelor planificate. Anglia vrea titlul iar Eddie Jones este un ferment perfect al acestui tonus. Sa nu uitam ce minuni a facut acum patru ani cu o echipa in a carei cultura simbolicul joaca rolul esential. Franta isi doreste sa revina in stagiile superioare iar Brunel se chinuieste de ceva vreme sa gaseasca acea compozitie a performantei care sa-i permita asta. Cooptarea lui Fabien Galhtie pare sa fi atasat acestei echipe profund conservatoare acea nebunie a placerii jocului pe care incearca s-o dezvolte on Yoan Hughet, Guirado ori Medard. Franta poate sa progreseze daca da drumul la haturile de birocrat ale lui Brunel. Irlanda se anunta o mare amenintare pentru oricare din marile puteri in finale din noiembrie. Joseph Schmidt a pregatit o generatie de tineri excelenti care sa preia din mers capacitatea de atac si realizare a generatiei mature, contemporanii lui Sexton, Healy, Best. Tineri precum Ringrose, Carty, Larmour, Jacob Stockdale s-au integrat rapid si performeaza in crescendo. Coabitarea acestor doua generatii a incercat-o si Eddie Jones dar Joe Schmidt a scos un produs finit mai echilibrat si mai sinergic. Reteta a aplicat-o si Warren Gatland dar deocamdata nu avem suficiente impresii pentru a ne pronunta asupra reusitei altoiului.
Rezultatele de azi, pe scurt - Italia 47 (6 eseuri) bate Namibia 22 (3 eseuri), Irlanda 27 (4 eseuri) invinge Scotia 3 (0 eseuri), Anglia 35 (4 eseuri) darama Tonga 3 (0 eseuri).
Maine vom avea ocazia sa vedem la lucru si efemera trecuta ocupanta a locului unu mondial, Tara Galilor, care are meritul de a fi detronat dupa cativa ani buni Noua Zeelanda pentru ca, dupa niste zile, sa fie detronata, la randul ei, de Irlanda.
La buna vedere, prieteni!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu