Franta - Anglia, partial color.

In cele doua ore de program zilnic, TVR difuza doua feluri de programe; unele alb-negru, unele color. In consecinta, sigla acestui post era un papagal in doua nuante: jumatate (verticala) alb-negru, jumatate color. 

Asa a fost si meciul de ieri intre Franta si Anglia, partial color. Jumatatea alb-negru au  fost primele 70 de minute, jumatatea color au fost restul de 10 minute. Chiar daca eseul lui Huget a fost culcat la inceputul reprizei secunde, Franta a condus inca de la inceput prin penalitatile transformate de catre Michalak, cinci la numar pana in pauza. Englezii pareau sa nu se fi dezmeticit ca este meci real si nu antrenament. Greseli peste greseli, toate venind din partea unor jucatori cu mare experienta, pe teren fiind echipa intai, nu rezervele de saptamana trecuta. Iar solutia Michalak nu a iertat nimic. Cu ocazia acestui meci, Freddie a devenit cel mai prolific marcator de puncte din rugby-ul francez. La pauza, scorul a fost 15-6 (cum tot omul e supus greselii, au gresit si francezii, George Ford punctand si el in doua penalitati). 

                                   

Repriza a doua a inceput in tonul meciului, Yoann Huget (dupa mine, omul meciului) a lasat masca toata apararea oaspetilor si a inscris spectaculos si rapid in minutul 46. Avea sa fie cea mai spectaculoasa concretizare de pana atunci. Huget a mai dat semne ale apetitului sau ofensiv si in minutul 15 cand doar interventia in extremis a lui Mike Brown i-a impiedicat finalizarea eseului. In rest nimic spectaculos, aglomerari si contre, penalitati si avertismente. Ambele echipe intrasera in teren cu cele mai bune echipe posibile in acest moment dar acest nivel nu fusese demonstrat cu nimic. Jocul a curs in acest sens si mai departe, dupa eseul francez. Michalak mai puncteaza prin executia unui penalitati si scorul se duce la 25-6 (minutul 66). Acesta este momentul in care englezii se trezesc si incep schimbarile. Fratii Youngs si Dan Cole ies in acelasi timp, in locul lor intrand Jamie George, Danny Care si Mako Vunipola, desi gramada franceza nu i-a suprasolicitat. Mai intra Cipriani, Twelvetrees si Nick Easter. Iar jocul englezilor devine cu totul altul. Nu neaparat datorita valorii sau energiei depuse de jucatorii nou intrati. Ci pentru ca se contura o umilinta dureroasa, lucru suficient la o echipa mare ca sa schimbe la fata un joc de care si-a batut joc pana atunci. Si urmeaza, la diferenta de zece minute, doua eseuri ale copiilor Albionului- Danny Cipriani si Jonathan Joseph. Ford le transforma pe amandoua iar scorul se aseaza la 25-20. Pentru Franta, evident.  Anglia se aseaza in dispozitiv de atac, francezii au obosit iar timpul curge si curge. Era prea tarziu pentru oaspeti sa mai schimbe contabilitatea partidei. In ultimul minut de joc primesc o penalitate la linia de 50 metri iar oamenii in alb aleg sa joace la mana, tintind eseul care le-ar fi adus victoria la Paris. Evident ca in zece minute nu pot reface ceea ce ai pierdut in saptezeci. Stuart Lancaster, cred si sper- ca fotbalistii, a inteles din aceasta ultima lectie ceea ce era necesar. Franta, cu cea mai buna formatie a momentului, putea fi invinsa daca nu se gresea atat si daca jucatorii se cautau si se gaseau intrei ei. Treisferturile sunt punctul forte al Angliei dar si balonul trebuie sa le ajunga cand au ocazia. B.Vunipola, Robshaw si Haskell parca au jucat legati la ochi. Intrarea lui Easter & Attwood a schimbat meciul. Cipriani, tinand cont de timpul cat a jucat, a fost de mare folos atitudinii ofensive si nu doar faptul ca a inscris un eseu il va tine pe mai departe in lotul de 31. 

                                  

Despre invingatori, numai de bine. Eu i-as tine in echipa numai pe Spedding, Huget si Chouly. Poate ca este momentul ca oficialii FFR sa recunoasca ca incep sa se vada efectele numarului din ce in ce mai mare de jucatori straini care presteaza, la toate echipele din Top14. Campionatul cu cele mai mare salarii de lume nu are posibilitatea sa incropeasca o echipa solida intr-un an de Cupa Mondiala. Iar mandatul lui Saint-Andre nu a fost dintre cele mai mari reusite din ultimii douazeci de ani.

In celelalte partide ale zilei de ieri au fost niste rezultate care ar trebui sa intereseze in cel mai inalt grad responsabilii FRR. Scotia a infrant la Milano o Italie care a prezentat un joc dezordonat in absenta capitanului Parisse. Scorul, 12-16, fara eseu din partea gazdelor s-a datorat in mare masura jocului ceva mai organizat al scotienilor lui Vern Cotter. Asezati mai bine in teren, acestia au facut jocul asa cum i-a reusit lui Duncan Weir in prima parte a jocului. Intrarea lui Henry Pyrgos a mai schimbat cate ceva, nordicii din UK devenind mai ofensivi si mai focusati pe eseu. Ceea ce lui Pyrgos i-a reusit. Aflat la doar al patrulea meci international, Pyrgos a avut rolul de a scoate baloane lungi pentru atac. Vazand ca aportul sau este ineficient, a luat pe cont propriu o actiune in 22-ul italian a si a reusit. Atentie la Sean Lamont, Richie Vernon, Alasdair Strokosch, Richie Gray!

In Ottawa, pe Elm Rugby Park (un fel de Parcul Copilului ceva mai mare), Canada a incercat sa tina piept unei selectionate a Statelor Unite foarte ofensiva si spectaculoasa prin simplitatea atacurilor.  Meciul nu a produs spectacol decat prin dinamica scorului. Canadienii au inscris de trei ori plus un drop-goal, americanii au pus cinci eseuri. Rezultatul final a fost 23 - 41. Destul de alert de ambele parti, rubgy-ul nord-americanilor este inca tributar valorilor individuale. Echipa conteaza mai putin daca vedetele (asta este influenta patrunderii comercialului in sport) au culoare deschise pentru a performa (ca in show-urile TV). Canadienii au fost dominati la toate capitolele - gramezi, tuse, maul-uri ca si jocul de camp. Din cand in cand au mai avut sclipiri, atunci cand vecinii din sud ori nu erau atenti ori se gandeau la altceva. Atentie la perechea aripa-centru Taylor Paris - Nick Blevins ca si la demiul Gordon McRorie!

In fine, in cel de-al patrulea meci (primul in ordine cronologica) al zilei de ieri, Japonia a zdrobit Uruguay-ul cu 30 - 8. Impresionant, mai vechea noastra cunostinta Ayumi Goromaru. Uruguay-ul a crescut si el. Putin. Este, acum la nivelul la care era in calificarile pentru precedenta Cupa Mondiala, cand s-au razboit cu stejarii damboviteni. Japonezii, insa, au crescut serios. Pe langa Goromaru, mai au cativa jucatori de clasa internationala precum Yu Tamura, Kosei Ono, Hendrik Tui (autor a doua eseuri) sau Fumiaki Tanaka. In grupa B, Japonia poate produce surprize in jocurile cu Statele Unite sau Scotia. Mai putin cu Samoa ori Africa de Sud. 

Cam atat despre ziua de ieri. Ne revedem sambata viitoare, cand avem doua revanse, Irlanda vs Tara Galilor si Scotia vs Italia. Pe curand, prieteni!