Dupa ziua de ieri am vazut (sau cel putin asa ne-au lasat sa credem strategii) forma in care se afla echipele cu pretentii la Cupa Mondiala cu o luna inainte de inceperea competiei. Figuri noi in randul formatiilor cu jucatori consacrati deja, scheme de joc originale sau nu, tactici mai mult sau mai putin surprinzatoare, muschi lucrati in sali din ce in ce mai sofisticate s.a.m.d.
Daca am fi sa ne luam dupa rezultate, regula de una calda-alta rece e prezenta si la marile echipe. Australia castiga convingator acum o saptamana impotriva campioanei mondiale dar pierde, la fel de convingator, dupa sapte zile. Irlanda se lupta din greu sa-si castige meciul de acasa cu Scotia, dupa ce umilise Tara Galilor in deplasare. Africa de Sud pierde acasa week-end-ul trecut dar castiga cu destul stil in Buenos Aires ieri noapte. Franta si Anglia sunt echipele care au inceput mai tarziu seria meciurilor de verificare dar vine si returul de la Paris.
Chiar daca nu sunt edificatoare, aceste meciuri ne arata nu atat gradul de pregatire fizica ori tehnica ci strategiile managerilor. Sunt echipe care isi menajeaza anumiti jucatori, fie ei accidentati si refacuti sau inca nu, echipe care isi mai testeaza rezervele sau incearca diverse solutii si posturi pentru locurile vulnerabile in formatii. Singurele care par sa iasa din aceasta schema derutanta par a fi Noua Zeelanda si Australia. Acestea joaca pe bune, cu cei mai buni jucatori disponibili la ora meciurilor, lasand adversarii sa devoreze energia jucatorilor proprii, pentru ca stiu ca ii pot reface rapid, in conditii normale. Constienta valorii rugby-ul pe care-l practica precum si numarul mare de rezerve posibile in cazul accidentariilor fac ca disimularile de imagine a ansamblului sa nu fie atractive pentru managerii acestor doua echipe.
S-a vazut bine, in meciul de pe Eden Park, valoarea All Blacks. Venisera dupa o infrangere care nu le afectase nici prestigiul, nici pozitia in plan intenational. La valoarea lor, consolidata de decenii, mult mai important este orgoliul. Rol in care stiu sa performeze mult mai bine decat altii. In fata unei Australii cu efectivul de elita complet (mai putin Quade Cooper, total inconsistent), Noua Zeelanda si-a onorat titlul mondial pe care il detin de patru ani. Cinci eseuri, din care Na'a Nonu doua, este masura cu care oamenii lui Sterve Hansen au dat masura valorii lor. Ma'a Nonu, Conrad Smith, Julian Savea si, la nevoie, Dan Coles s-au priceput sa sparga nuca tare a australienilor. Tot din orgoliu, dar mai miticut, a venit si eseul oamenilor in galben-Folau, pe sfarsit de meci, cand jocurile erau facute, iar Cupa Bledisloe nu mai trebuia sa ia avionul catre vest.
In Sud lucrurile sunt clare. Cele patru echipe, din Rugby Championship sunt clar favorite in lupta pentru sferturi de finala. Dupa o saptamana, Africa de Sud si-a revenit din socul infrangerii acasa si au demonstrat, cel putin in prima repriza, ca sunt mai inspirati si mai motivati pentru victorie decat argentinienii. Munca perechii Kriel - de Allende intr-o partida aglomerata, forma excelenta a lui Patrick (Pat) Lambie, prezenta pe tot terenul a lui Schalk Burger si a lui Eben Etzebeth ca si incursiunile lui Habana sau Lwazi Mvovo au fost tot atatea atu-uri pe care echipa lui Heineke Meyer le-a jucat in prima repriza pentru a-si oferi victoria. Cele doua aripi, Mvovo si Habana au inscris de doua ori, si le-a fost suficient pentru a castiga un meci (26-12). Din echipa superba care invingea acum o saptamana, nu a mai ramas nimic. Singurele puncte pentru gazde le-a adus piciorul lui Nicolas Sanchez. Din fantezia cu care au jucat acum sapte zile atat gramada cat si, mai ales, linia de fund, a ramas numai praful amintirii. Meciul a fost, intr-o masura medie, afectat si de arbitrajul lipsit de fluenta al lui Glen Jackson. Cel putin in repriza a doua, neo-zeelandezul parca tinea cursuri intr-un meci al unor echipe de juniori, contribuind serios la dezordinea jocului.
In Europa regasim problema la care ma refeream in debutul acestui post. Si anume: ceea ce ni se ofera este si adevarata masura a valorii echipelor? Am vazut la Tara Galilor, a improvizat si a pierdut fara apel, acum o saptamana. Si Scotia a improvizat, dar ea a jucat cu gratie si lejeritate. Avem de ce sa-l credem pe Vern Cotter: acesta este nivelul rugby-ului scotian. Luat a la legere jocul scotienilor a fost placut vederii si eficient din perspectiva scorului (trei eseuri, toate frumoase-Cowan, Pyrgos, Horne). Jucatorii se gaseau intre ei, pasele mergeau bine si, pe ansamblu, au facut un joc agreabil chiar pe Aviva Stadium din Dublin, unde nu orice echipa inscrie de trei ori. Vern Cotter este singurul antrenorul european care si-a etalat intentiile de joc si si-a prezentat jucatorii care vor conta in RWC. De partea cealalta -desi nu cred ca Joe Smith a dorit neaparat asta- Irlanda a facut o partida modesta pentru ca, indiferent de prezenta in teren a consacratilor Mike Ross si Sean Cronin, Tommy Bowe si Gordon D'Arcy, Isaac Boss si Ian Madigan sau Sean O'Brien si Chris Henry, echipa a facut un joc mai modest decat pe Millennium Stadium. Sigur ca si jocul adversarului influenteaza, dar modul in care internationalii cu experienta mare din randul echipei de pe locul doi mondial s-au gasit unii pe ceilalti a fost intr-o oarece suferinta. Singurul care a impresionat a fost Simon Zebo care, eliberat de cerintele jocului pe aripa - a jucat fundas in acest meci- si-a aratat clasa si a anticipat corect, de fiecare data, intentiile ofensive ale scotienilor. Cele patru eseuri ale irlandezilor - Henry, Cronin, Zebo, Fitzgerald, au venit ca replica obligata la eseurile scotienilor, care au condus in trei randuri tabela. Recunosc ca am fost reticent la introducerea lui Ian Madigan ca uvertura. Rivalul lui Paddy Jackson a fost mai altruist ca niciodata in a-si pune coechipierii in pozitii de atac. A facut cu Isaac Boss cea mai buna pereche de mijlocasi pe care o are acum Irlanda. De la scotieni mi-au atras atentia vioiciunea si sprinteneala lui Tim Viser ca si combinatiile pe care le-a creat Henry Pyrgos.
In fine, ultima partida care merita atentie, s-a jucat pe Twickenham, Anglia-Franta. Aici, tema pe care am urmarit-o a fost acuta. Ne prezinta Stuart Lancaster o formatie de baza (tinand cont de adversar) pe care o vom regasi peste o luna in meciurile din grupa mortii? Scoate Saint-Andre din maneca noi surprize sau merge pe mana veteranilor consacrati sun tricolor? De la Anglia au lipsit fratii Youngs, Joe Marler si Dan Cole, ca sa nu-i amintim si pe ceilalti. In schimb au fost trimisi in teren Alex Goode si Richard Wigglesworth, Kieran Brookes si Rob Webber. Lancaster are un lot valoros la dispozitie, dar in fata era, totusi, Franta, o echipa mereu surprinzatoare. Cel mai tare m-a mirat, ca sa fiu sincer, pozitionarea lui Sam Burgess ca centru, in ciuda specializarii din ultima perioada, ca flanker. Este un jucator de viteza, foarte eficient in placaje, dar locul lui nu era acolo. Este vorba de atitudinea fata de joc in functie de post. Ca flanker esti interesat sa stopezi adversarul, ca centru, preocuparea principala este atacul. Ori diferenta dintre cele doua atitudini s-a vazut: Burgess (sa nu uitam ca este un jucator venit din Rugby League, unde era om de atac) a luat carton galben pentru un fault de joc specific unui flanker. Galben a luat si Calum Clark, tot flanker, dar aceste pedepse sunt date pentru exces de agresivitate si uzul de procedee interzise pentru a stopa adversarul. Ceea ce face flankerul de obicei. Owen Farrell si-a facut datoria cu piciorul, dar in jocul deschis nu s-a remarcat cu nimic. George Ford este tinut in lot ca rezerva a lui Farrell, se pare. Singurii jucatorii care au fost vii si foarte prezenti in joc au fost aripile Jonny May si Anthony Watson, autori de eseuri (Watson chiar 2) dar si celalalt centru, Henry Slade. Prinzatorii de margine Parling si George Kruis au furat mai multe baloane decat perechea omoloaga franceza, Maestri si Flanquart. Trei eseuri la unul singur arata clar echilibrul de forte din teren. Francezii, o echipa caznita de Phillipe Saint-Andre (ultimul care si-a anuntat, vineri sear , tarziu, echipa de start), nu au fost periculosi poate si pentru ca englezii si-au imbunatatit jocul de aparare. Ca valori sigure, Saint-Andre conteaza tot pe Parra in pereche cu Trinh-Duc, ultimul nici nu a contat in joc. S-a mai facut o eroare, introducerea lui Brice Dulin pe aripa. Contrat puternic inca din primele minute, retras la vestiar dupa primul contact mai serios, Dulin a fost un act ratat. Un fundas (postul sau traditional) este mai putin expus riscurilor unor contacte fizice puternice decat o aripa. Dupa reintrarea pe teren a jucat cu retinere. Si asa Saint-Andre a pierdut un avantaj. Pentru ca pe fundul terenului era Scott Spedding, excelent ieri, Dulin nu putea juca fundas. Si pentru ca nu avea o aripa fiabila, selectionerul l-a introdus pe Dulin. Eroare. Si asa a ramas Franta cu doar doi oameni pe linia de treisferturi- Sofiane Guitoune, Rémi Lamerat, ambii acceptabili ieri. Rezulta foarte clar ca diferenta au facut-o liniile de fund. Unde englezii au fost mai buni. In concluzie, Nici Stuart Lancaster , nici Phillipe Saint-Andre nu ne-au lasat sa intelegem care va fi strategia lor in ce priveste jucatorii. Probabil ca vom afla cate ceva in momentul in care se vor subtia loturile, dupa returul acestei partide. Ea se va juca sambata viitoare, la Paris, cu incepere de la ora 21(Ro)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu