Toulouse mai căștigă un titlu în Top 14, fără să înscrie vreun eseu. Adversarii, însă, l-au marcat cu cinci minute înainte de final.

Paris. Stade de France. Public restrâns. Cele două galerii, zgomotoase. Un arbitru serios: Mathieu Raynal. In dweachidre un spectacol protocolar discutabil. Președintele republicii a ținut să dea mÂna cu fiecare jucator în parte si să schimbe câteva vorbe. Ceea ce a plictisit atăt publicul cât și pe jucători, care nu mai aveau răbdare. Trasmisie sărăcuță în detalii, camere puține, unghiuri uneori total neinspirate. Aspectul general al jocului a fost unul mediocru. Cele două adversare se confruntasera deja, in finala Champions Cup deci se cunoșteau bine. La Toulon, o singură absențâ notabilă, junele Ntamack, contuzionat în semifinala de acum o săptămână. Ugo Mola a făcut o schimbare inspirată. L-a adus pe Tomas Ramos de pe fund la mijloc, cu nr.10, Iar fundaș a dsevenit aripa Cheslin Kolbe. Toulouse au început partica agresiv iar în minutul 8 avea deja 6-0, pe două penalități transformate de Ramos. La Rochelle mai încearcă câte ceva dar se împiedică ăn jocul închis practicat de campionii Europei. Se șutează mult și lung de ambele părți, un ping-pong care nu a adus avantaj niciuneia dintre echipe. Ramos a fost încă mai mobil în teren decât adversarul său direct, Ihaia West. Care a și ratat copios câteva penalitîți. Pe aceeași alura de joc închis, Toulouse își majorează avantajul în minutul 32 printr-un drop-goal de la 35 metri al aceluiași Ramos. Ca să nu rîmână mai prejos și ”fundașul” Cheslin Kolbe reușește prin același precedeu, pe nedrept neglijat, să înscrie și el, ăn minutul 40. Așa că la pauză, avantajul era de 12-0. După pauză începe ploaia, terenul devine alunecos iar maniera jocului de trasformă radical. Cred că timpul în care balonul s-a jucat la pământ l-a depășit pe cel în care obiectul jocului a fost jucat la mână. Și au început schimbările. Intrarea lui Vicgtor Vito pentru la Rochelle a fost imediat urmată de intrarea ăn teren a lui Jerome Kaino pentru Toulouse. Doi veterani neo-zeelandezi. Mai intră, din aceeași galerie de personaje, Joseba Tekori, tot din trupa toulousană. Și, un pic mai târziu și Maxime Medard. Ultimii menționați au fost la meciul încheierii de carieră. După ce mai ratează o penalitate, Ihaia West este înlocuit cu o fostă tânără speranță, Jules Plisson, care nu a pontat decât prezența în teren. Ramos mai transformă o penalitate (semn al jocului confuz și pe teren alunecos) iar tabela se duce la 15-3. Era minutul 64 și jocurile erau făcute. La Rochelle crște strock-ul și forțează în atac. Dar și greșește, în special dotorită terenului ud. Mai oferă o penalitate, pe care Ramps nu ezită să o transforme. Minutul 73. 18-3. Rușinos pentru campioana Europei să înscrie numai pe lovituri de picior. În fapt o lovitură de picior, tot a lui Ramos, a fost diferența de puncte, la egalitate de eseuri (2), care au dus-o in finală după meciul cu UBB de cu o saptâmînă în urmâ. La Rochelle insistă, sportiv, și reușește eseul după un maul de tușă, prin Danny Priso, altă, cândva, tânără speranțî neconfirmată. Plisson ratează (și el), ca să respecte tradiția ad-hoc, și tabela arată 18-8. Rezultat final. Mare bucurie mare pe staff-ul, jucătorii și bagatorii de seamă ai Toulouse. Poze, artificii, confetti, majorete și baloane în jurul le Bouclier du Brennus. Mare spectacol, conform tradiției acestei competiții. Pe mine, însă, Toulouse m-a dezamăgit în calitatea de ei de campioană. Finala Premiership de măine va arăta însutit mai bine, cu certitudine.