Sigur ca ne-am putut face o idee despre starea fortelor principalelor echipe din lume, cu un an inainte de WRC 2015 si doua intalniri din categoria friendly matches pentru fiecare cu acelasi adversar. Azi insa, situatia la varf pare a se fi schimbat. Poate nu rezultatele sunt importante ci ceea ce au aratat acesti mari actori ai rugby-ului pe terenuri. Sa le luam in ordine. Australia. La repriza, erau in avantaj net, 20-6, dupa 40 de minute in care au jucat dupa un plan total diferit fata de saptamana trecuta. Doua eseuri transformate si doua penalitati tranformate. Un Israel Folau in forma dezlantuita (avea sa inscrie si imediat dupa reluare). Un Foley impecabil la loviturile cu piciorul si o buna coordonare a atacurilor Wllabies. Un Hooper care a avut, dincolo de banderola de capitan, sarcina de a coordona apararea, sarcina de care s-a achitat 100%. In ansamblu, echipa in galben si verde si-a dominat din nou, chiar daca nu la fel de copios ca in prima intalnire a turneului, un adversar modest fata de renumele sau. Ewen McKenzie e pe punctul de a spune ca a construit, in ciuda indisponibilitatilor de moment, o echipa competitive pentru Cupa Mondial 2015. Franta. In ciuda apelurilor antrenorilor si presei sportive din Hexagon, echipa lui Philippe Sainte-Andre, nu a avut motivatie. Vorbesc de motivatia intrinseca (specifica competitilor in care iti domini mental adversarii). Cea extrinseca a fost din plin prezenta (vezi presa, dupa a doua infrngere a turneului). Rulajul de jucatori a fost nepemis de mare- 10 jucatori noi pentru ultimul meci. Dezamagitori juctorii lor emblematici-Dussautoir, Huget, Bastareaud, Fofana, Michalak, Para, pentru a-i marca doar pe cei care au creat asteptari nerealiste. Lipsa de fantezie in atac, lipsa de sustinere dupa primul val de aparare, dezorganizare pe liniile de fund. Lipsa de experienta la nivel inalt a majoritatii componentilor lotului. 5 eseuri la 1, in acest meci, 12 la 2 in tot turneul. Evident in favoarea Australiei. Pe scurt, perioada de antrenorat a lui Saint-Andre, un esec in acest an. Incepand cu Six Nations si terminand cu acest turneu. Noua-Zeelanda. Primele doua partide cu Anglia sesizau cumva ca All Blacks era o echipa ce, incet-incet, se plafona. Se numeste sindromul locului intai, ce apare cand stii ca nu mai ai adversari cu care sa imparti supelativele. Anglia, o echipa in plina reconstructie, a aratat in primele doua intalniri ca emite pretentii de suprematie si ca isi manageriaza bine destinul si in afara Europei. A fost suficienta victoria la un singur punct de saptamana trecuta pentru a se trezi la realitate. In fata unei Anglii destul de obosita fizic dar si multumita, psihic, All Blacks au avut un debut de meci devastator. Julian Savea avea sa marcheze primele doua eseuri (al treilea la sfasitul meciului) si in minutul 10 era deja 12-3. Fara replica engleza. Astfel ca in minutul 30 avea sa fie consemnat scorul de 22-6 iar in 35', 29-6 (contributia eseurilor demiului Smith)! Umilitor pentru englezi, ramasi in teren doar pentru a juca rolul de sparring-partner pentru o formatie regasita, in forma ei de zile mari. Dupa reluare, Anglia a mai scos de cateva ori capul de sub pres insa apararea All Blacks, asa cum o stim, neinduratoare. O singura data a scapat, nepazit, aripa solitara Marland Yarde, care a reusit sa inscrie eseul de onoare pentru oaspeti. Si cum zice varul nostru francez, pour la bonne bouche, vine si eseul al treilea al lui Savea ca sa consemneze finalul. 36-13. Si serie de meciuri castigata la 0. Despre Anglia, nu mai sunt multe de spus. Am scris in saptamanile anterioare. O echipa care poate infrunta in conditii de egalitate de sanse orice adversar. Si rezervele sunt la inaltimea permanentilor. Nu lipsesc ideile de joc si nici planurile tactice. Anglia mai trebuie sa munceasca la capitolul anduranta pe durata unei Cupe Mondiale. Mai e un an si caderea fizica de azi poate fi controlata si eliminata prin antrenamente specifice. Meciul de zi trebuie vazut si revazut pentru "a quick awareness on physical state of mind". Una peste alta, prestatia Angliei mie mi-a placut, chiar si cu infrangerea destul de neta de azi. Cu Morgan si Wwebber in teren din primukl minut poate nu s-ar fi ajuns la dezastrul din primul round. Insa asta e din alt film. Africa de Sud. Cand Heineke Meyer a anuntat ca din lotul pentru WRC 2015 vor face parte si jucatori care presteaza in alte tari si nu numai in campionatul intern si Super Rugby, multi s-au gandit ca experimentatul antrenor nu are incredere in resurse interne. Ori ca acestia nu au experienta, ori ca nu sunt foarte compatibili cu strategie constructiei echipei pentru 2015. Asa era, dar doar in parte. Meyer urma de conteze si pe revenirea lui Victor Matfiled si pe forma lui Bakkies Botha, si pe experienta acumulata de Ruuan Pienaar sau pe recuperarea lui Schalk Burger. Criteriul selectiei fiind forma de moment intr-un lot largit. Strategia s-a dovedit a fi oportuna. In primul meci, de saptamana tercuta, cu Tara Galilor, in teren a fost o echipa sudata, armonica chiar. Azi, in schimb, au iesit la suprafata chiar si anumite incompatibilitati intre jucatori, nu numai oboseala veteranilor. In fata unei echipe ce stim cu totii ca poate fi diferita de la meci la meci si ca are o mare capacitate de recuperare a scorurilor, Springboks a fost prinsa de mai multe ori pe picior gresit. In primul rand datorita atacurilor suprinzator de derutante ale galezilor. In al doilea rand de viteza in care acestia au jucat (si pentru care sunt, uneori, renumiti). In al treilea rand de forta echiperi si nu a individualitatilor (cum inca mai opereaza Springboks, in cazurile lui Morne Steyn, fratilor du Plessis, Brian Habana, sau J.P.Pietersen). Singurul pe care l-as remarca de la invingatorii la limita (31-30) este Willie Le Roux, fundasul magic, unul din cei mai completi (alaturi de Mike Brown). As mai aminti faptul ca atunci cand s-au concentrat pe rezultat, Boks au fortat nota si au obtinut eseuri de penalizare, si in prima si in a doua repriza, (decisiv fiind cel acordat de Steve Walsh in minutul 78), salvand un meci pierdut la " impresie artistica". In acel minut, galezii conduceau cu 30-24. Onoarea a fost salvata, in extremis. La Tara Galilor mi-au placut, dincolo de cele descrise mai sus, determinarea lor proverbiala pentru victorie (motivatia intrinseca de care vorbeam inainte) si angajamentul lor total in joc (veteranii lor sunt echipatyi energetic precum cei mai tineri din echipa si pentru asta Warren Gatland este un mare antrenor, pentru ca stie sa arunce in teren echipe si nu doar colectii de 15 jucatori). Jucatori precum Roberts, Cuthbert, Philips, Lydiate, Jenkins joaca la acelasi voltaj ca si North ori Faletau. Si asta 80 din 80 minute. Plecarea, improbabila, a lui Gatland ar fi o pierdere enorma pentru o natiune atat de mica dar si de generoasa cu lansarea de jucatori de valoare pentru elita rugby-ului. Pacat de starea de artag atat din partea cluburilor cat si, mai ales, a WRFU. Care nu pemite concentrarea pe care si-o doreste Gatland.
Cam asta ar fi raportul acestei zi atat de incarcate. Sa mai adaugam si victoria Scotiei in Argentina, rod al insistentelor lui Vern Cotter dar si oboselii pumelor, peste care au trecut, dus-intors, si irladezii. Victoria, cu 21-19, este cadoul pe care isi dorea sa-l astepte pentru instalarea lui la timona repezentativei cimpoierilor si va intra cu siguranta in cartea de onoare a SFRU din toate timpurile.
La buna vedere, prieteni!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu