A inceput turnirul din iunie.

Este de fapt confruntarea de vara pentru europeni, de iarna pentru sudici. Toate natiunile majore sunt implicate in meciuri test. Ieri au fost nu mai putin de sapte meciuri. Trei din ele castigate de europeni. Japonia- Tara Galilor 18-22, USA-Irlanda 12-15, Argentina- Anglia 3-32. Trei castigate de gazdele din tarile australe. Africa de Sud- Italia 44-10, Noua Zeelanda Franta 23-13, Samoa -Scotia 22-17. Si, suma sumelor in materie de mediatizare, British&Irish Lions, invinge campioana Superugby 2012, Queensland Reds, cu 22-12. Fara acest ultim meci la socoteala, Europa pierde la puncte confruntarea cu sudul, 109-127. Dar si le eseuri, 9-13. Chiar daca punem la socoteala si selectionata multinationala Lions, balanta nu se schimba semnificativ. Tot sudistii sunt in avantaj. A fost o zi maraton pentru ca am putut urmari pe stream-uri sase meciuri, cel din Japonia fiind lipsa la apel. Doua dintre ele au fost generoase ca spectacol: Africa de Sud vs. Italia si Argentina vs. Anglia. In aceste confruntari s-a si marcat cel mai mult. Desi au luat bataie la scor (gratie celor cinci eseuri-Strauss 14’, Engelbrecht 23’, Habana 66’, de Villiers 75’, Basson 78’) italienii au fost actori cu contributie egala la spectacol, mai ales in repriza a doua. De admirat aceasta echipa care creste sezon de sezon. Omul cheie al meciului a fost Adriaan Strauss, taloneurul care a condus in permanenta atacul springboks si a creat baloane multiple atacului excelent condus, la randul sau, de viitorul toulon-ez Brian Habana, mai generos cu coechipierii sai ca niciodata. Revenind la Strauss, poate cel mai bun taloneur dupa retragerea lui John Smit, sa ne aducem aminte cum si-a oferit de ziua lui, 18 noiembrie 2012, doua eseuri contra Scotiei pe Murrayfield. Are doar 28 de ani, este extrem de modest si joaca in continuare, de 6 ani, la Cheetahs. Actualment echipa lui ocupa locul 5 in Super Rugby 2013. Celalalt meci dinamic si destul de atractiv a fost Argentina- Anglia. Pumele, in ciuda numelor intrate in teren (Tiesi, Contempomi, Bustos-Moyano, Lozada) s-au dovedit a fi o echipa de stransura, o parte dintre titulari fiind amatori din campionatul intern completati cu vedete de prin Europa. Asta a si permis Angliei sa conduca la pauza cu 22-3 (trei eseuri-Strettle, Twelvetrees, Morgan). Repriza a doua putea sa nici nu se mai joace. Nici un punct inscris in timpul regulamentar, joc scoala. In prelungiri, Vunipola a mai inscris, de distractie, un eseu, desi nu se acorda puncte bonus in acest tip de meciuri. Englezii, fara cei cativa jucatori importanti cedati catre Lions, s-au miscat bine si au aratat resurse mai interesante decat cele etalate in campionat sau cupele europene. Ma gandesc la tripleta Brown (pana la inlocuirea cu Foden)-Strettle-Twelvetrees care a crosetat baloane interesante de atac si si-au si creat ocazii pentru eseuri clare. Am mai vazut o echipa frumoasa (constanta, din aceasta perspectiva, in ultimii doi ani), a Scotiei, agresiva dar lipsita de eficacitate. Desi samoanii, mai iuti dar nu neaparat mai agili cu balonul, nu sunt o echipa infricosatoare asa cum s-au aratat iarna trecuta in turneul european, scotienii au fost in multe momente superiori la centrul terenului si jocul de uzura pentru castigul de baloane. Ceea ce le lipseste este strategia de atac si finalizare. Poate noul selectioner, Scott Johnson, sa construiasca o noua strategie pentru a valorifica calitatile unor jucatori precum Visser, Kellogh, Beattie, Kellie Brown, Strokosch sau Stuart Hogg (deja titular in echipa Lions). Meciul Noua Zeelanda-Franta a fost unul al orgoliilor. In special ale celor neconsumate in finala World Cup din 2011. All Blacks este in plina reconstructie si schimbare de generatii (plus doua absente majore fiind Richie McCaw si Dan Carter) motin pentru care Steve Hansen avea motive sa se teama de imprevizibilii francezi. Acestia, la randul lor, dupa o prima parte de sezon dezolanta, contrastata cu perfomantele din cupele europene, ajungeau si ei o echipa improvizata. Saint-Andre s-a simtit obligat sa improvizeze solutii noi pe mijlocul terenului, Lopez-Machenaud, de exemplu. Si sa potenteze experienta unor vechi internationali cu experienta precum Dussautoir, Picamoles, Huget. Dar, nici unuia nici celuilalt nu le-a iesit. A fost, pana la urma, un joc de rutina, unde cei mai experimentati au avut mai multe baloane si s-au descurcat mai bine cu ele, in ciuda nenumaratelor greseli, de ambele parti. Ma'a Nonu, Israel Dagg si Kieran Reid au stiut sa faca jocul mai bine decat francezii si pana la urma au castigat la 10 puncte. Conform cursului jocuklui, invers nu se putea. Wayne Barnes a fluierat mult si neinspirat uneori, de parca nu a vrut sa lase jocul asa cum se incropise el la un moment dat. Cam asta a fost ieri. Selectia subiectiva pe care am facut-o mai sus este datorata in primul rand nevoii de spectacol. De eseuri, de rasturnari de situatie, de arbitraj in favoarea jocului si nu strict a regulamentelor. Din aceasta perspectiva am privit la cel de-al doilea ecran, meciul din IRB Nations Cup al Romaniei. Cu exceptia eseului lui Catalin Fercu, jocul a fost anost pana la plictis. Probabil ca nu se poate mai mult. Si ca asta, probabil, l-a facut pe Lynn Howels sa declare ca rugby-ul romanesc trebuie sa fie el insusi, fara sa incerce sa copieze din cel francez, englez , irlandez sau galez. Adica, in subtext,nu se poate face nimic altceva decat a-i lasa pe stejari sa joace cum ii taie capul. Declaratia lui Howels a aparut intr-un post pe Planeta Ovala, dupa care a disparut. Hai Romania!