Mourad Boudjellal ia caimacul: Toulon pe acoperisul Europei.

Cine si-ar fi inchipuit, prin martie, cand Toulon arata a echipa obosita si iesita din forma, ca oamenii din Var vor cuceri Heineken Cup? Cred ca nici Mourad insusi. Dar nebunia lui frumoasa (pe fundul unei ostilitati galagioase la adresa sistemului competitional francez) plus incapatanarea (poate si talentul motivant) directorului Bernard Laporte plus capacitatea de efort a multinationalei de pe Stade Felix Mayol au facut, impreuna, ca visul de a intra in elita continentala sa devina o stire. Nu sunt de acord cu Mark Reason (vezi comentariul de pe Rugby Site) ca doar norocul si arbitrajul prea tolerant al lui Alain Rolland au ajutat Toulon-ul. Reason a fost excesiv de sarcastic cand a scris "...But this is the problem rugby faces. I am all for a contest but sometimes defence trumps creativity because it is so hard to score a try and too easy to award a penalty goal. Is that how we want rugby to be? Is that how we want players to think?.". Parerea lui ca apararea si jocul inchis al celor din Toulon au omorat creativitatea auvergnatilor (vezi componenta treisferturilor, Nalanga-Fofana- Sivivatu)nu sta in picioare. Apararea "sudistilor" a fost eficienta (numarul de placaje a fost dublu, stilul contraatacurilor acestora era binecunoscut inca din campionatul regulat, capacitatea lui Wilko de a deschide mereu camp centrilor si aripilor era si ea de notorietate(a se vedea numarul de eseuri semnate de Wulf, Palisson, Mermoz, Giteau, Bastareaud). De asemenea, nici norocul nu trebuie facut responsabil de eseul lui Delon Armitage, interceptia fiind parte a jocului. Lee Byrne a gresit si tot meciul s-a schimbat. Desi nici mie nu imi place cum a evoluat rugby-ul profesionist (atat ca aspect cat si ca tacticitate, urmand sa apara, in consecvent, stiri despre farmacopeea secreta a acestui sport) nu pot sa fiu, din nou, de acord cu acest specialist care este Reason, care pretinde in subtext cum ca Toulon este un castigator fara merite. Sa ne uitam doar la panasul din aceasta editie a HC: a pierdut doar in meci in grupe (la Montpellier), a batut consecutiv doua echipe mari ale Angliei, Leicester Tigers si Saracens, in sferturi si in semifinale si a venit in finala ca echipa cu sanse mai mici (1:2,31 fata de 1: 1,38 ale lui Clermont Auvergne). Toulon a avut un parcurs ca la carte. Si continua aceeasi politica. Printre achizitiile dorite in sezonul urmator se numara Martin Castrogiovanni, Brian Habana, Drew Mitchell. A fost in discutie si John Smit dar acesta a ales sa fie tehnician acasa, in Africa de Sud. Concurenta pe posturi este aproape o regula in Toulon. Sa ne uitam doar la cazurile liniei a doua: Sheridan-Botha-Shaw-Kennedy. Sau pentru inchizator: Roussouw- Fernandez Lobbe- van NIekerk. Sau la marea competitie pentru numarul 10, Michalak-Wilkinson. Sunt mai multe argumente pentru care Michalak a fost "degradat" la nr.9. Cel mai important este inconstanta de forma, care oscileaza de la genialitate la mai putin decat banalitate. Jonny este cu mult mai constant. O data cu varsta a devenit cu mult mai imprevizibil decat era in tineretea sa sportiva. Si in plus este (cu foarte putine exceptii) un transformeur fiabil. Pentru calitatile si constanta sa a si fost declarat jucatorul numarul 1 in Europa in sezonul 2012-23013. Asta este stirea zilei. Dincolo de faptul ca a marcat cele mai multe puncte pentru echipa sa (aproximativ 39%) in acest sezon, Wilko este un conducator si arhitect de joc fara pereche. Si uitati-va cat de frecvent placheaza. Nu pentru numarul de suturi reusite a fost gratulat de specialisti ci pentru calitatea jocului sau, adaptat la rigorile jocului profesionist. Poate ca daca nu era scos atat de mult timp din activitate din cauza accidentarilor, Jonny nu mai era jucatorul de azi. El s-a reinventat in Franta pentru ca i s-a mai oferit o sansa. Si asta datorata lui Boudjellal. Oare cati jucatori mari au sansa asta? La fel si Michalak. Dupa ce intrase in disgratia maimarilor rugby-ului francez, Frederick s-a dus departe, in Africa de Sud, sa isi castige banutii ultimelor sezoane ca sportiv. Dar acolo a stralucit si patronul algerian si l-a dorit. Asta explica si jocul lui stralucitor in selectionata franceza de anul trecut. Asa ca Toulon poate fi exemplu de echipa facute pe principiul wishlist. Dorintele patronului, pe banii lui, au facut o echipa in adevaratul sens al expresiei. Si este deja un cliseu sa afirmam ca, fara Wilkinson, nu exista Toulon. In acest sezon au inscris 69 de eseuri si au acumulat nu mai putin de 11 puncte bonus ofensive, cele mai multe. Si au o diferenta de puncte remarcabila, 323, in campionatul regulat. Asa ca, Toulon este si o echipa ofensiva. Specialista mai curand in contraatacuri oportuniste, ce e drept. Dar acest sport, cum stim cu totii, se joaca la victorii si nu la impresii artistice. Cum campionatul Frantei inca nu s-a terminat, mai avem vineri (TV5 transmite sigur) o semifinala decisiva Toulon-Toulouse. Si apoi finala castigatoarei cu, foarte probabil, aceeasi Clermont Auvergne. Desi Mourad Boudjellal a declarat, fericit, ca pentru el sezonul s-a incheiat, nu cred ca nu-si va prelungi ambitia pana la a castiga si finala interna. Iar aceasta se va juca la finele lui iunie, dupa turneul neo-zeelandez al selectionatei Frantei. Nici in Anglia nu s-a terminat Premiership. Asa ca mai avem inca o luna de rugby, prieteni. Sa ne bucuram!