De cand, prin asocierea Italiei, Five Nations au devenit Six Nations, Anglia a castigat de doua ori trofeul (o data cu Grand Slam, 2016) , dupa ce in Five Nations avusese aceeasi performanta de unsprezece ori. Interesant este ca in perioada Five Nations ocupase de 14 ori ultimul loc (Woodern Spoon - lingura de lemn, trofesu simbolic acordat ultimei clasate). Daca nu era Italia, in acest urma se se imtample la fel. In 18 ani, Franta a ocupat o singura data (2013) ultima pozitie a clasamentului, Scotia de patru ori iar Italia in treisprezece ocazii.
Prtimul semn de slabiciune al Angliei a aparut in meciul de la Edinbourg, cu Scotia, unde dominatia gazdelor a fost totala. A urmat meciul de la Paris, unde au cedat in fata unei formatii aparent fara sanse dar cu ambitia de3 a nu mai ceda in Le Crunch. Mai ales acasa.
Iar capacul a fost pus de Irlanda, cea mai in forma echiopa a momentului, care a castigat detasat dar fara punct bonus, pe Twickenham.
Clasamentul turneului NatWest 6 Nations 2018 e clar si fara echivoc: Anglia e pe locul 5, dupa Franta (la un punct).
Clasamentul NatWest 6 Nations 2018:
1. Irlanda 26 puncte
2. Tara Galilor 15 puncte
3. Scotia 13 puncte
4. Franta 11 puncte
5. Anglia 10 puncte
6. Italia 1 punct
Cum s-a ajuns aici? Exista, in opinia mea, un complex de factori care au favorizat actuala situatie. Nu e nimic exceptional, nici de criticat nici de desfiintat. Orice echipa are un moment de explozie sportiva, o perioada fasta in care totul merge ca pe roate si castiga titul dupa titlu. Asta s-a intamplat dupe venirea lui Eddie Jones. Emulatia creata de noul antrenor a creat o unda de motivatie unica, a sudat echipa/lotul si a condus la Marele Slam din 2016. In plus obiectivul campaniei lui Jones a fost declarat castigarea World Cup 2019, Japonia.
Primul semnal de slabiciune al fazei de glorie a fost lipsa Marelui Slam din anul urmator. Anglia a castigat turneul doar cu 4 victorii, infrangerea din ultima etapa, la Dublin (13-9), fiind tot in fata irlandezilor (exact acum un an, 18 martie 2017) contand in stabilirea clasamentului editiei. In acest timp, datorita mentinerii obiectivelor de rang inalt si sporirii intensitatii pregatirii fizice au inceput accidentarile care au macinat lotul de baza, bnucleul echipei. Noii veniti, desi jucatori cu experienta nu s-au angrenat in echipa precum antecesorii lor si au aparut din ce in ce mai multe semnale de indisciplina tactica in jocurile din toamna (cu Argentina, Australia si Samoa). Castigate dar inarhivabile in galeria marilor meciuri. In plus, Premiership, campionatul intern a cerut si a obtinut partea lui de jertfe fizice din lotul disponibil pentru Six Nations. Multi dintre jucatorii de pe lista de joc de ieri au mai fost angrenati si in meciurile din Cupele Europene 2017-2018. O parte din ei si-au schimbat si echipele in intersezon. Antrenori noi, sarcini diferite, motivatie amestecata. Vedem contra-performanta echipelor englezesti in Champions Cup, unde a mai ramas in faza sferturilor doar cu Saracens, calificata la noroc. Si asta in timp de alaturi de aceasta mai sunt prezente patru echipa frantuzesti, dioua irlandeze si una galeza. In plus, dupa plecarea lui Bill Beaumont la presedintia World Rugby, la RFU au sistat orice discutii privind ajustarea salary pack atat la nivel cluburilor cat si la nivelul echipei nationale. Ceea ce, pentru jucatorii profesionisti conteaza mult sau foarte mult, dat fiind ca accidentarile sunt tot mai dese si nivelul fizic al pregatirii pentru jocuri creste neincetat. Pentru meciurile din turneul 2018 au fost chemati, ca improvizatii sau necesitate, jucatori de valoare diferita fata de nucleul de baza (buni in campionat sau Cupe) dar insuficient de rodati in angrenajul primului XV. Schimbarile pe posturi sunt din categoria improvizatii ( de ex., ieri, trecerea lui Farrell pe post de uvertura si renuntarea, doua meciuri la rand, la contributia lui Brown pe linia de fund).. Toate acestea, combinate erodeaza puternic o echipa in mare forma si aflata pe locul doii mondial in clasamentul WR. Din punctul meu de vedere asa s-a ajujns la nivelul demoralizant de joc al echipei Angliei in acest sezon.
Castigatoarea titlului, Irlanda este o echipa solida, motivata pentru victorie, care a reusit cu succes sa integreze cativa jucatori tineri supervalorosi (ma gandesc la Ringrose si Marmion, de exemplu) alaturi de mai varstnicii Earls sau Sexton. Joe Schmidt a construit cu rabdare, de la meci la meci, o motivatie solida pentru victorii si care, iata, l-a ajutat sa ia locul doi mondial Angliei, pentru o diferenta de 0,35 puncte. Invingatoare meritoasa in acest turneul 2018, Irlanda merita tot respectul nostru.
Dupa mine, revelatia acestei editii, raportat la valoarea de baza a echipei, a fost Scotia. Care a reusit sa invinga, pe rand, Franta, Anglia si Italia si sa acumuleze trei victorii, ceea ce nu i s-a mai intamplat de mult in Six Nations. Se pare ca Townsend a gasit cheia de a continua strategia de crestere prefigurata in ultimii ani de fostul anrtrenor Vern Cotter.
In sine NatWest 6 Nations 2018 nu a fost o editie remarcabila. Singurele meciuri pe care le putem retine drept interesante sau fost: Tara Galilor-Scotia, Irlanda-Tara Galilor si Scotia Anglia. In ultimele cateva saptamani (cinci) am putut urmari si meciuri din campionatul emisferei sudice. Diferenta de valoare Nord-Sud rezista, desi nu e acelasi nivel de referinta.
Pe curand, prieteni! Urmeaza inca o etapa din campionatele interne si apoi sferturile din EPCR, Champions Cup.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu