Tara Galilor n-a putut opri Anglia.

Intalnirea de azi a fost a 125-a din istoria rugby-ului din ambele tari. Ambele combatante castigasera pana azi cate 56 partide, 12 terminandu-se la egalitate. In plus mai era in joc trofeul Triple Crowm, care se acorda celor care reusesc se invinga, in aceeasi editie de Six Nations, pe celalte trei echipe insulare (cu exceptia, evident, Frantei si Italiei). Partida avea o miza mare pentru fiecare selectionata: a obtine victoria pentru a ramane in cursa pentru victorie in aceasta editie, ambele avand cate 3 victorii dupa patru etape. Dupa victoria Angliei (29-18), aceasta a ramas in carti pentru obiectiv pentru ca atat Franta cat si Irlanda au acumulat cate 6 puncte. Vor fi deci doua finale, cea de la Paris- unde normal ar fi ca Irlanda sa se impuna pentru ca Franta este de invins si cea de la Roma, unde nu cred ca Italia va pune probleme Angliei, in mare forma. Meciul din dupa amiaza aceasta a fost unul de mare angajament fizic, castigat clar de Anglia. Tara Galilor a jucat in maniera sa, cu multe pase in viteza, cu oarece actiuni surprinzatoare insa, de fiecare, data, impetuosii galezi s-au ciocnit de o aparare ferma, extrem de decisa de a contra atacurile galeze adanc avansat in terenul acestora. Posesia balonului a fost echilibrata ca si teritorialitatea. Diferenta au facut-o oamenii din mijlocul celor doua linii, Danny Care si Owen Farrell. Ambele eseuri ale englezilor (Care-minutul 5 si Luther Burrell-minutul 34) au venit ca urmare a vitezei cu care cei doi, impreuna cu Billie Telverees si cu contributia lui Burrell si, respectiv,Nowell, au plimbat balonul in fata aparatorilor galezi si le-au spart apararea. Remarcabil meci a facut si junele Owen Farrel, care a inceput sa se implice si in placaje directe si in aglomerarile spontane, in special, in lupta pentru balon. Se poate constata o maturizare accelerata a acestui jucator fata de sezoanele precedente. Nu mai este doar omul responsabil cu suturile si transformarile ci un jucator pe care se poate conta atat in aparare cat si in atac. Danny Care a jucat excelent, in a doua sa tinerete de jucator international de mare clasa. Impecabil Mike Brown, al carui stil a inceput sa-l imprumute si Nowell. Tom Wood a depus un travaliu enorm, ca si Chris Robshaw, asa cum le sta bine unor flankeri dintr-o echipa mare. Johnnie May a fost, la randul lui, un aport consistent la atacurile Angliei. Foarte incisiv si inteligent in fazele de aglomerare, Courtney Lowe, omul meciului. In general, s-au fluierat destul de putine erori tehnice si de manuire a balonului. Explicabil, data fiind valoarea celor doua echipe si a jucatorilor acestora, in ansamblu. Despre arbitraj, nu prea sunt comentarii fata de ceea ce ma asteptam. Romain Poite a condus destul de liber partida. Cu exceptia unui moment din prelungirile primei reprize cand Mike Brown, sarind pentru securizarea unui balon de urmarire a fost "intampinat" de o capra galeza, iar Poite acorda o penalitate pentru...oaspeti. Pe care, de la peste 50 metri, Halfpenny o transforma si reduce scorul la 20-15. Acest mare transformer (si fundas, deopotriva) a beneficiat de sase penalitati transformate si, el singur, a inscris toate punctele Tarii Galilor, 18. De partea cealalta, Farrell a beneficiat de cinci penalitati, toate transformate si a mai transformat si cele doua eseuri. In duelul transformerilor, Farrel a adus echipei Angliei, in consecinta un punct mai mult decat Halfpenny. Cam asta a fost istoria acestui meci. Anglia ramane in carti pentru castigarea editiei 2014 a Six Nations, castiga Triple Crown iar proiectul lui Stuart Lancaster de a forma o echipa puternica pentru Cupa Mondiala din 2015 devine din ce in ce mai reusit. Saptamana viitoare, atentia tuturor se va indrepta catre Stade de France, unde Irlanda (cu o diferenta consistenta la esaveraj in fata Angliei, +81 fata de +32) va incerca sa isi adjudece trofeul in acest an. Asa ca, sa mai avem putina rabdare. La buna vedere, prieteni!