Trebuie sa recunosc ca am asteptat un meci-festival al eseurilor. Si n-a iesit de loc asa. Finala Top 14 a fost un festival al risipei de efort. Clermont venea dupa un sezon in care pierduse finala Cupei Campionilor (in fata celor de la Toulon), iesise pe locul doi al clasamentului sezonului regular (tot dupa Toulon), scapase (gratie Stade Francais) de Toulon in lupta pentru Bouclier de Brennus. Invinge in semifinale pe copiii lui Guy Noves. Psihologiceste vorbind, avea toate conditiile pentru a se dezlantui. De cealalta parte, Stade Francais a avut un sezon complicat, acelasi clasament regular trimitandu-i in calificari pentru semifinale cu vechii rivali de la Racing Metro. De aici a inceput ascensiunea fulminanta de forma a echipei pariziene. Venita din calificari, cum s-ar spune in tenis, calca totul in picioare si ia in stapanire trofeul invingatorilor. In semifinale ii umileste pe toulonezi pentru ca, ieri, sa joace la miza mare pe reusitele unei rezerve din timpul aproape intregului sezon (Morne Steyn, rezerva lui Jules Plisson). Si a castigat. Strategia de joc a lui Gonzalo Quesada a fost castigatoare datoria norocului si a a (ne)sigurantei de sine a celor trei transformeri de la Clermont- Parra, Lopez, Brock James, care au ratat, insumat, mai mult decat a reusit sa rateze unicul suteur de la Stade Francais. Scorul final, 6-12, s-a insumat numai din lovituri de pedeapsa transformate, ceea ce spune multe despre calitatea jocului. Clermont a "reusit" sa daruiasca adversarilor nu mai putin de 15 lovituri de pedeapsa, fata de 9 cedate de Stade Francais. S-a jucat foarte mult, excesiv chiar, cu piciorul dintr-o jumatate de teren in cealalta, campionii fiind Morne Steyn si, dupa inlocuirea lui Camille Lopez, Brock James. Amandoua echipele parca s-au straduit sa castige prin indisciplina, Stade Francais fiind putin mai rezervata la acest capitol. Mi-a placut Julien Dupuy, un demiu cu multa fantezie dar si cu o prezenta exemplara in toate fazele jocului. omul meciului a fost declarat insa, ironic, un om de treisferturi, parizianul Jonathan Danty. De la auvergnati s-a remarcat incisivitatea lui Aurelien Rougerie, cea de pe vremurile sale bune. Ca sa folosim o licenta jurnalistica, a castigat tineretea (echipei manageriata de argentinianul Quesada). Ca sa fiu sincer cu cititorii mei, Stade Francais este o echipa care si- format tinerii dupa modelul academiilor de rugby din Anglia. Si acum culege roadele. Absenta lui Plisson, de exemplu, este un exemplu in acest sens. Uvertura titulara mai tot sezonul l-a tinut pe banca pe mult mai consacratul Morne Steyn. Linia a treia, foarte buna si agresiva (nu foarte subtila, insa, este tot un produs intern. In schimb, la Clermont, s-au tot colectionat jucatori de import, Cazul Camille Lopez, care l-a tinut pe banca pe Brock James este rezultatul dorintei lui Franck Azema de a sustine si promova, si el, tineri. Ascensiunea acestui relativ necunoscut in selectionata Frantei este un sindrom al preocuparilor antrenorilor francezi de a contracara densitatea mare de importuri din campionatul Frantei. Dar Lopez nu a reusit sa confirme. Starea lui interioara dupa aceasta infrangere de ieri spune totul despre increderea sa in sine. Din cate am vazut pe Canal+ el nu si-a putut opri lacrimile minute bune dupa finalul partidei. Ca si alti auvergnati, membri ai echipei de invinsi de serviciu ai ultimilor ani. Starea lor psihologica era la pamant, autocontrolul ii parasise total, fapt care va sapa la temelia moralului acestei echipe la sfarsit de sezon competitional. Felicitari invinsilor, vae victis!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu