Azi, un alt jazzman serbeaza implinirea unei varste cu cifra rotunda. Este vorba de vocalistul Al Jarreau. Nascut in 1940 in Milwaukee, Wisconsin, SUA, din parinti muzicieni afliati unei biserici baptiste, Alwyn Lopez Jarreau a inceput prin a canta in corul bisericesc pentru ca apoi sa se remarce in calitate de presedinte al Comitetului elevilor lin liceu, de unde a primit o bursa pentru un liceu renumit in plan local, unde si-a fondat prima trupa proprie. In 1962, absolva ca BS in psihologie la Universitatea din Iowa. Lucreaza drept consilier in reabilitare profesionala in San Francisco iar serile canta in cluburile cu George Duke(pian) si John Heard (bas). In 1968 renunta la profesie si se dedica muzicii. Abia in 1975 scoate primul album propriu, Breakin' Away, cu care are succesul comercial care ii permite sa se dezvolte ca solist. Devine, compozitor si interpret al unor productii de televiziune si isi defineste stilul in care astazi este recunoscut drept inconfundabilul Al Jarreau, si anume scating-ul, emisia de sunete pure, imitatia sunetelor naturale, vocale sau instrumentale. Piesa care l-a definit in anii '80 este We're in this love toghether. Poate fi gasita pe youtube.com in mai multe versiuni. O recomand tuturor. Din anii '90, alaturi sau la fel ca multi muzicieni americani incepe sa-si caute recunoasterea mai ales in Europa. A cantat in turnee prin batranul continent alaturi de George Benson, Kathleen Battle, Miles Davis. Al Jarreau a imbogatit arta sunetelor, dand o noua dimensiune interpretarii vocal in jazz. Criticii afirma ca Jarreau a inventat "percutia vocala" care avea sa fie dusa la perfectiune de un alt american, showman de exceptie, Bobby McFerrin. Se poate spune ca Al Jarreau a lucrat foarte mult la elaborarea unor linii melodice specifice poliritmiei, ca si Ornette Coleman, cu desfasurari simultane de ritmuri in cadenta 6/8 si 4/4. Mai curand jazzman decat "actor" in businessul muzical, sarbatoritul de azi este, oricand, un cap de afis in festivalurile consacrate de jazz.
Si acum cateva stiri despre etapa a 4-a a RBS Six Nations:
* Lewis Moody trece pe banca de rezerve in meciul Angliei impotriva Scotiei. In locul sau, in primul XV, a fost chemat mai varstnicul cu un an Joe Worsley, 32, de la London Wasps. Worsley a jucat pana acum de 72 de ori pentru reprezentativa Angliei.Paul Hodgson nu mai e nici macar rezerva, fiind preferat tanarul Ben Youngs de la Leicester Tigers. Iar in locul lui Simon Shaw, accidentat, a fost introdus Louis Deacon. Echipa Angliei va arata astfel: D.Armitage- Cueto, Tate, Flutey, Monye- Wilkinson, Care- Haskell, Worsley, Easter- Deacon, Bortwick- Payne, Hartley, Cole.
Rezerve: Steve Thompson, Wilson, Lawes, Moody, Youngs, Flood, Foden.
De partea celalta, gazdele, Scotia vor prezenta urmatorul XV: Hugo Southwell- Sean Lamont, Nick De Luca, Graeme Morrison, Max Evans- Dan Parks, Chris Cusiter- Johnnie Beattie(8), John Barclay, Kelly Brown- Alastair Kellock,Jim Hamilton- Euan Murphy, Ross Ford, Allan Jacobsen
Rezerve: Scott Lawson, Geoff Cross, Nathan Hines, Alan McLeod, Rory Lawson, Phil Goodman, Simon Danielli
* Echipele anuntate de Declan Kidney si, respectiv, Warren Gatlan pentru partida de pe Croke Park de maine sunt:
Irlanda:Geordan Murphy- Tommy Bowe, Brian O'Driscoll (c), Gordon D'Arcy, Keith Earls- Jonathan Sexton,Tomas O'Leary- Steven Ferris, David Wallace, Jimmie Heaslip- Donncha O'Gallaghan, Paul Connell- John Hayes, Rory Best, Cian Heley.
Rezerve:Sean Cronin, Tony Buckley, Leo Cullen, Shane Jennings, Eoin Reddan, Ronan O'Gara, Rob Kearney.
Tara Galilor: Lee Byrne- Leigh Halfpenny, James Hook, Jamie Roberts, Shane Williams- Stephen Jones, Richard Rees- Jonathan Thomas, Martyn Williams (c), Gareth Delve- Bradley Davies, Luke Charteris- Adam Jones, Matthew Rees, Paul James.
Rezerve: Huw Bennett, Rhys Gill, Ian Gough, Sam Warburton, Dwayne Peel, Andrew Bishop, Tom Shanklin.
* Italia nu va schimba nimic din echipa care a castigat ultimul meci, cu Scotia etapa trecuta. Nick Mallet spera sa faca o figura luminoasa duminica pe Stade de France. In lotul Frantei putine noutati fata de numarul mare de accidentari din ultima perioada. Marc Lievremont se confrunta cu un numar neobisnuit de mare de accidentari, 14. Dar are alternative de valoare pentru fiecare post. De exemplu, pentru a-l menaja pe Bastareaud il va tine pe banca de rezerve, unde acesta sa va alatura lui Dmitry Yachvilli, inlocuitorul lui Michalak, indispobibil pentru un an, cel putin, pentru ruptura liagmentelor incrucisate ale genunchiului stang. Bastareaud va fi inlocuit in XV-le de start de catre David Marty iar in locul aripii Julien Malzieu- si aceasta fiind o solutie de avarie la vremea accidentarii lui Vincent Clerc- va fi promovat debutantul de la Castres Marc Andrieu
vineri, 12 martie 2010
joi, 11 martie 2010
Despre unii bani din rugby
* Zilele trecute, Bernard Lapasset, presedintele IRB, a anuntat formal admisia Argentinei in Turneul celor 3 Natiuni. Ce va deveni, din 2012, Turneul celor 4 Natiuni. IRB va aloca pentru primul an competitional 2 milioane dolari Argentinei pentru a-i usura acesteia costurile participarii. Celelalte tari participante, adica federatiile acestora, au agreat aceasta augumentare a echipelor participante, chiar daca este vorba de un nou calendar competitional, ce se va muta din intervalul iulie-septembrie intr-unul nou, iunie-august, cu mai multe meciuri la intervale mai scurte. Intr-un interviu acordat ieri Financial Times, Agustin Pichot, fostul mijlocas la gramada al echipei clasate pe locul 3 la ultima Cupa Mondiala, 73 de selectii pentru Argentina intre 1995-2007, actual membru al Comisiei de performanta a IRB, avea sa declare ca Argentina nu este pregatita inca pentru aceasta mare schimbare. Textual, el avea sa declare :"...We had no structures at all. We could never plan ahead. Whether we were good or bad is a matter of luck...". Sa ne amintim ca, nici pana la aceasta ora, Argentina nu a aderat complet la profesionism in rugby. Cu exceptia jucatorilor din Europa si din SUA/Canada, toti cei legitimati in cluburile din Argentina au statut amator inca. Nici legislatia sponsorizarii nu este inca pusa la punct in aceasta tara macinata de procese de corupti ce dureaza inca din secolul trecut. Cu toate acestea , Pichot a estimat la circa 7 milioane dolari costurile participarii selectionatei Pumas la turneul sudic. Cu o mentiune deloc de neglijat: incasarile consecutive acestei participari se ridica, estimativ, la circa 11-12 milioane. Asadar este vorba de profit important. Dar pentru a-l atinge este nevoie de face investitii, capitol in raport cu care Pichot este, deocamdata, sceptic.
* JPR Williams, legenda rugbyului galez, 61 de ani, actualmente chirurg ortoped in Glasgow, activ in sportul local pana acum 4 ani, a fost prins baut la volanul masinii sale. Culmea este ca a fost oprit sambata trecuta de o patrula care cauta un alt Audi rosu, furat. Alcoolemia doctorului Williams a fost de 142/1000cmc. in timp ce limita "legala" este de 80/1000. Sanctiunea: 380 lire amenda si suspendarea permisului pentru 17 luni, fara drept de contestatie. De ce s-o bea atat de mult in Wales?
* In postarea sa de azi, pe Yahoo Eurosport, Neil Back, bloggerul de serviciu al sectiunii de rugby, avea sa se declare surprins de trecerea in dizgratie a lui Lewis Moody chiar si la echipa Angliei, unde a decazut din statutul de titular la acela de rezerva pentru meciul de sambata cu Scotia. Sa amintim ca lui Moody, 31, nu i-a mai fost prelungit contractul cu Leicester Tigers pentru sezonul viitor iar jucatorul este pe cale sa semneze un contract pe 2 ani cu Bath. Ce avea sa spuna Neil Back se afla cu cateva randuri mai jos. " I imagine his move is a product of wanting a squad of players available to challenge on all fronts. While the salary cap remains £4 million, and prices are going up, clubs need to get more from the players they have in their squads." Ce putem intelege din aceasta declaratie fara perdea este ca Moody nu mai reprezinta un asset, o valoare, nici pentru club, nici pentru selectionata Angliei. Cluburile primesc, pe sezon, 4 milioane de lire pentru a tine jucatorii la dispozitia selctionerilor. Si atunci exista interese clare in ce priveste disponibilitatea lor. Iar Moody are doar 31 de ani. Cam cinic, nu-i asa?, data fiind fisa bravului jucator de linia a 3-a.
PS. Felicitari domnului Daniel Mitrea pentru promovarea sectiunii e-antrenor pe site-ul Federatiei (frr.ro)
* JPR Williams, legenda rugbyului galez, 61 de ani, actualmente chirurg ortoped in Glasgow, activ in sportul local pana acum 4 ani, a fost prins baut la volanul masinii sale. Culmea este ca a fost oprit sambata trecuta de o patrula care cauta un alt Audi rosu, furat. Alcoolemia doctorului Williams a fost de 142/1000cmc. in timp ce limita "legala" este de 80/1000. Sanctiunea: 380 lire amenda si suspendarea permisului pentru 17 luni, fara drept de contestatie. De ce s-o bea atat de mult in Wales?
* In postarea sa de azi, pe Yahoo Eurosport, Neil Back, bloggerul de serviciu al sectiunii de rugby, avea sa se declare surprins de trecerea in dizgratie a lui Lewis Moody chiar si la echipa Angliei, unde a decazut din statutul de titular la acela de rezerva pentru meciul de sambata cu Scotia. Sa amintim ca lui Moody, 31, nu i-a mai fost prelungit contractul cu Leicester Tigers pentru sezonul viitor iar jucatorul este pe cale sa semneze un contract pe 2 ani cu Bath. Ce avea sa spuna Neil Back se afla cu cateva randuri mai jos. " I imagine his move is a product of wanting a squad of players available to challenge on all fronts. While the salary cap remains £4 million, and prices are going up, clubs need to get more from the players they have in their squads." Ce putem intelege din aceasta declaratie fara perdea este ca Moody nu mai reprezinta un asset, o valoare, nici pentru club, nici pentru selectionata Angliei. Cluburile primesc, pe sezon, 4 milioane de lire pentru a tine jucatorii la dispozitia selctionerilor. Si atunci exista interese clare in ce priveste disponibilitatea lor. Iar Moody are doar 31 de ani. Cam cinic, nu-i asa?, data fiind fisa bravului jucator de linia a 3-a.
PS. Felicitari domnului Daniel Mitrea pentru promovarea sectiunii e-antrenor pe site-ul Federatiei (frr.ro)
luni, 8 martie 2010
Ornette Coleman,80
Ornette Coleman, unul din parintii fondatori ai jazzului modern, implineste azi 80 de ani. Nascut in Fort Worth, Texas, s-a definit inca de la inceputurile activitatii sale instrumentale drept un inovator, un iconoclast, dupa unii critici mai putin benevolenti. A dat curs, inca din primele sale inregistrari, inclinatiei catre un sound vocalizat, penetrant, mai putin slefuit, chiar daca in conflict cu structurile armonice predeterminate. Pana la 28 de ani a cantat prin diverse trupe, colindand sudul Americii, de la est la vest. Prima inregistrare caracteristica stilului Coleman avea sa fie si primul soc sub semnatura proprie: Something Else! The Music of Ornette Coleman, 1958, album ce avea sa scandalizeze critica dar sa si atraga atentia lui Leonard Bernstein, care l-a catalogat imediat drept un geniu inovator. Inregistreaza imediat doua albume cu membrii fostei formatii a lui Paul Bley, pe care si-i "insuseste", sub forma de cuartet, sub numele sau.
In 1959 soseste in New York, impreuna cu trompetistul Don Cherry, si in scurt timp deschid activitatea in clubul de jazz Five Spot. De notat ca in perioada initiala, clubul a fost incurajat, inclusiv financiar, de catre vibrafonistul Lionel Hampton si, iarasi, de insusi Leonard Bernstein, personaje de mare notorietate in vreme. Prima mare inovatie adusa de Coleman in perioada newyorkeza a fost renuntarea la pian ca sursa de ritm. Abandonul pieselor si temelor clasice si incurajarea intuitiei de grup si a improvizatiei colective este caracteristica ce a amprentat puternic jazzul anilor '60-'70. Asa s-au nascut cateva din piesele care l-au impus pe Ornette Coleman: Ramblin, Beauty is A Rare Thing, Lonely Woman..
In 1960 avea sa se nasca un concept, plecand de la titlul unui alt album datorat lui Ornette Coleman, Free Jazz: A Collective Improvisation. In spatele conceptului free jazza stat prima inregistrare pseudo-stereo. Coleman a inregistrat simultan cu doua cuartete. Se amesteca in cele doua canale de sunet solouri, improvizatii si participari la unison ale tuturor celor 8 voci. Compozitia trupei a fost urmatoarea: Ornette Coleman, sax/Eric Dolphy, clarinet, Don Cherry/Freddie Hubbard- trompete, Billy Higgins/Ed Blackwell- tobe, Scott LaFarro/Charlie Hadden- bas. Aceasta a fost cea mai lunga inregistrare live continua de pana la acea data. Evident ca albumul a fost controversat pentru inovatiile sale. Dar a si deschis orizonturi pentru noi cautari. Asa s-a nascut ceea ce azi se cunoaste sub numele de "free jazz". In anii '60, Coleman avea sa munceasca la explorarea conceptului proaspat nascut. Chiar daca nu a fost intotdeauna de acord cu aceasta eticheta, el sustinand ca muzica sa contine multe elemente de compozitie si studiu, si-a elaborat propria teorie asupra abordarii free a jazzului, harmolodia. Inregistreaza in 1965, la Copenhaga un album in care apare intr-o compozitie sui-generis : saxofon, violoncel si baterie. In 1966 il suie pe scena pe fiul sau, Denardo, de numai 10 ani, ca baterist, alaturi de Charlie Hadden, bas. Pana la sfarsitul deceniului mai experimenteaza sonoritati noi impreuna cu instrumentisti cu care nu mai cantase precum Elvin Jones, Jimmy Garrison, Dewey Redman, un alt saxofonist tenor.
Faza urmatoare a evolutiei lui Coleman este impusa de intrarea in era instrumentelor amplificat electric. Tonul il daduse deja Miles Davis. Sarbatoritul zilei mai inventeaza un concept, "free funk", pentru a se incadra in curentul dominant al anilor '70, jazz fusion. Piesele, celebre azi, The Virgin Beauty si Of Human Feelings pun bazele a ceea ce Joe Zawinul, plecat de curand dintre noi, avea sa numeasca "fusion improvisation" adica nobody solos, everybody solos.. In 1972, cata alaturi de o orchestra simfonica, dupa "reteta" harmolodica, Skies of America.
In 1975 Coleman infiinteaza o trupa umbrela, prin care se vor roti mai multi muzicieni, americani si europeni, deopotriva. Anul marcheaza mutarea muzicianului in Europa. Iar cautarile sale in materie de sounduri noi continua. Avea sa treaca 10 ani pana cand sa aibe loc un notoriu experiment, inregistrarea unui album alaturi de un alt mare rebel al jazzului, chitaristul Pat Metheny. Albumul, Song X, a fost inscris in discografie chitaristului si nu a lui Ornette Coleman. De atunci nu au mai suit impreuna pe scena.
Intre 1995-1996 semneaza inca 4 albume in care reapar pianistii. Acestia vor fi Geri Allen si neamtul Joachim Kuhn. In 2006 iese Sound Grammar pe care si l-a dorit un fel de sinteza harmolodica, introducand simultan doi basisti, pe Tony Flannagan si Gregory Cohen, alaturi de fiul Denardo. Albumul, singurul in 10 ani, a fost inregistrat in Germania si a prilejuit acordarea unui premiu Grammy in 2007, pentru intreaga sa activitate. In 2009 a fost curatorul celei de-a 16-a editie a Meltdown Festival de la Londra, unde s-a produs alaturi de trupa vaduvei lui John Lennon, Plastic Ono Band.
A produs nu mai putin de 52 de albume sub nume propriu si inca 4 ca invitat in alte formatii. Activitatea sa ca jazzman poate fi definita, plastic prin cateva cuvinte, conform criteriului lansat de criticul francez Phillipe Carles, "a prendre ou a laisser".
Daca ar fi sa gasesc un jucator de rugby potrivit atitudinii si stilului lui Ornette Coleman, acesta ar fi unicul Frederic Michalak, marele rebel francez.
In 1959 soseste in New York, impreuna cu trompetistul Don Cherry, si in scurt timp deschid activitatea in clubul de jazz Five Spot. De notat ca in perioada initiala, clubul a fost incurajat, inclusiv financiar, de catre vibrafonistul Lionel Hampton si, iarasi, de insusi Leonard Bernstein, personaje de mare notorietate in vreme. Prima mare inovatie adusa de Coleman in perioada newyorkeza a fost renuntarea la pian ca sursa de ritm. Abandonul pieselor si temelor clasice si incurajarea intuitiei de grup si a improvizatiei colective este caracteristica ce a amprentat puternic jazzul anilor '60-'70. Asa s-au nascut cateva din piesele care l-au impus pe Ornette Coleman: Ramblin, Beauty is A Rare Thing, Lonely Woman..
In 1960 avea sa se nasca un concept, plecand de la titlul unui alt album datorat lui Ornette Coleman, Free Jazz: A Collective Improvisation. In spatele conceptului free jazza stat prima inregistrare pseudo-stereo. Coleman a inregistrat simultan cu doua cuartete. Se amesteca in cele doua canale de sunet solouri, improvizatii si participari la unison ale tuturor celor 8 voci. Compozitia trupei a fost urmatoarea: Ornette Coleman, sax/Eric Dolphy, clarinet, Don Cherry/Freddie Hubbard- trompete, Billy Higgins/Ed Blackwell- tobe, Scott LaFarro/Charlie Hadden- bas. Aceasta a fost cea mai lunga inregistrare live continua de pana la acea data. Evident ca albumul a fost controversat pentru inovatiile sale. Dar a si deschis orizonturi pentru noi cautari. Asa s-a nascut ceea ce azi se cunoaste sub numele de "free jazz". In anii '60, Coleman avea sa munceasca la explorarea conceptului proaspat nascut. Chiar daca nu a fost intotdeauna de acord cu aceasta eticheta, el sustinand ca muzica sa contine multe elemente de compozitie si studiu, si-a elaborat propria teorie asupra abordarii free a jazzului, harmolodia. Inregistreaza in 1965, la Copenhaga un album in care apare intr-o compozitie sui-generis : saxofon, violoncel si baterie. In 1966 il suie pe scena pe fiul sau, Denardo, de numai 10 ani, ca baterist, alaturi de Charlie Hadden, bas. Pana la sfarsitul deceniului mai experimenteaza sonoritati noi impreuna cu instrumentisti cu care nu mai cantase precum Elvin Jones, Jimmy Garrison, Dewey Redman, un alt saxofonist tenor.
Faza urmatoare a evolutiei lui Coleman este impusa de intrarea in era instrumentelor amplificat electric. Tonul il daduse deja Miles Davis. Sarbatoritul zilei mai inventeaza un concept, "free funk", pentru a se incadra in curentul dominant al anilor '70, jazz fusion. Piesele, celebre azi, The Virgin Beauty si Of Human Feelings pun bazele a ceea ce Joe Zawinul, plecat de curand dintre noi, avea sa numeasca "fusion improvisation" adica nobody solos, everybody solos.. In 1972, cata alaturi de o orchestra simfonica, dupa "reteta" harmolodica, Skies of America.
In 1975 Coleman infiinteaza o trupa umbrela, prin care se vor roti mai multi muzicieni, americani si europeni, deopotriva. Anul marcheaza mutarea muzicianului in Europa. Iar cautarile sale in materie de sounduri noi continua. Avea sa treaca 10 ani pana cand sa aibe loc un notoriu experiment, inregistrarea unui album alaturi de un alt mare rebel al jazzului, chitaristul Pat Metheny. Albumul, Song X, a fost inscris in discografie chitaristului si nu a lui Ornette Coleman. De atunci nu au mai suit impreuna pe scena.
Intre 1995-1996 semneaza inca 4 albume in care reapar pianistii. Acestia vor fi Geri Allen si neamtul Joachim Kuhn. In 2006 iese Sound Grammar pe care si l-a dorit un fel de sinteza harmolodica, introducand simultan doi basisti, pe Tony Flannagan si Gregory Cohen, alaturi de fiul Denardo. Albumul, singurul in 10 ani, a fost inregistrat in Germania si a prilejuit acordarea unui premiu Grammy in 2007, pentru intreaga sa activitate. In 2009 a fost curatorul celei de-a 16-a editie a Meltdown Festival de la Londra, unde s-a produs alaturi de trupa vaduvei lui John Lennon, Plastic Ono Band.
A produs nu mai putin de 52 de albume sub nume propriu si inca 4 ca invitat in alte formatii. Activitatea sa ca jazzman poate fi definita, plastic prin cateva cuvinte, conform criteriului lansat de criticul francez Phillipe Carles, "a prendre ou a laisser".
Daca ar fi sa gasesc un jucator de rugby potrivit atitudinii si stilului lui Ornette Coleman, acesta ar fi unicul Frederic Michalak, marele rebel francez.
duminică, 7 martie 2010
Stiri calde, la zi
* O stire seaca avea sa confirme, la sfarsitul saptamanii, sfarsitul dilemei in care se afla celebrul international galez Gareth Williams. Aceste recunoscuse public, in luna februarie, ca este gay. Stirile care au urmat acestei confesiuni mai putin obisnuite in lumea rugbyului au fost multe insa niciuna din acestea nu a fost defaimatoare sau depreciativa. Dupa ce stirea lunii februarie s-a consumat, a aparut o alta, Williams va pleca din insula ca sa joace pentru Auckland Blues. Gareth Williams, 35, este cel mai selectionat galez din istoria acestei reprezentative-peste 100 meciuri si avea in activ, pana la sfarsitul sapramanii trecute si recordul eseurilor inscrise pentru reprezentativa sa-40. Recodul i-a fost insa depasit de alt Williams, Shane, in meciul cu Franta. In fine, la sfarsitul saptamanii trecute se afla ca Gareth Williams a semnat pentru un sezon, cu prelungire posibila pentru inca un an, cu formatia din campionatul de rugby XIII al Angliei, Celtic Crusaders din Wrexham. Interesanta atractia pentru rugby XIII, mai ales ca si Lote Tuqiri paraseste Leicester Tigers pentru a se reintoarce in Australia, unde va juca tot intr-o echipa de rugby XIII.
* O alta stire proaspata anunta plecare, la sfarsitul sezonului a unui alt mare international englez, Lewis Moody. Acesta va renunta la echipa pentru care a jucat din 1996, de la varsta de 17 ani, pentru care a jucat de peste 200 de ori in Premiership, pentru care a inscris 34 de eseuri, a castigat sase titluri de campioni ai Angliei, a invins in doua finale de cupe europene. Adresa sa este stiuta deja. Va juca pentru clubul din Bath. Motivul plecarii sale e, insa, mai complicat. Lui Moody, 31, nu i s-a mai oferit prelungurea contractului la sfarsitul acestui sezon. Richard Cockerill, managerul clubului din Leicester a facut in ultimul timp o serie de declaratii care sugereaza faptul ca trendul de a avea cat mai multi internationali in lot, nu mai este de actualitate, in ciuda aspectelor comerciale avantajoase. El a lasat sa se inteleaga ca in RFU se vor reglementa in curand cateva aspecte in acest sens. In aceasta logica, s-a plans Cockerill, Moody a fost lipsa de la club in perioada competitionala de varf pentru ca era convocat la pregatirile echipei Angliei. Ori sa ai lipsa in efectiv cate 7-8 oameni de baza ai echipei atunci cand ai partide decisive de campionat este prea mult, a mai declarat Cockerill. Ziaristii i-au continuat logica si au ajuns la concluzia ca in perspectiva Cupei mondiale din 2011, in situatia lui Moody s-ar mai putea afla si Tom Croft, Louis Deacon, Dan Cole, Danny Hipkiss, Harry Ellis, Jordan Crane, pe langa ceilalti abonati traditionali la selectie, cum ar fi Toby Flood sau Simon Shaw, de exemplu. Judecand astfel, ei ii dau dreptate lui Cockerill. Prea multe competitii care se desfasoara simultan, prea multa solicitare pentru jucatori, prea multe interese care apara, de fapt, pe umerii unor loturi limitate de jucatori. Concluzia acestei scurte analize releva una din slabiciunile actualului rugby profesionist: supralicitare rezistentei fizice a jucatorilor in conditiile in care asteptarile de rezultate financiare directe cresc tot mai mult.
* Urmatoarea stire vine din Franta si a fost produsa de hotararea conducatorilor RFU de a nu permite jucatorilor James Haskell (Stade Francais) si Riky Flutey (Brive) sa joace in etapa de Top 14 de la sfarsitul acesta de saptamana. Motivul: cei doi se afla in pregatiri cu echipa Angliei pentru ultimele doua meciuri, cu Scotia si Franta, din RBS Six Nations. Francezii au facut scandal, atat la nivel de Federatie cat si, mai ales, prin reprezentantii celor doua cluburi. Au fost lansate amenintari asupra viitorului contractelor celor doi jucatori, s-au lansat promisiuni de "amenzi" (Max Guazzini, patronul Stade Francais a dat chiar si o cifra: 135.000 lire pentru invoirea viitoare a jucatorilor straini aflati in lot), s-au proferat amenintari de boicot a contractelor viitoare cu jucatori englezi. Max Guazzini chiar a numit actiunea RFU drept incarcerarea jucatorilor si a mai afirmat ca este sigur ca lui Haskell i s-a spus ca nu va mai prinde echipa Angliei daca vine sa joace pentru Stade Francais. Aceasta disputa vine sub incidenta articolului 9 care prevede faptul ca echipa care are jucatorul sub contract este obligatia sa-l elibereze pentru a juca in meciuri internationale inca din sambata anterioara respectivei confruntari. De notat, ca fapt divers, ca in conducerea clubului Brive, postul de director executiv este ocupat de Simon Gilham, un englez iar managerul clubului Toulon (echipa lui Jonny Wilkinson) este Tom Whitford. Brive nu a protestat atat de vehement. Toulon nu a deschis subiectul chiar daca Wilkinson nu va juca intr-un meci important, cu Biarritz. Sigura voce ridicata a fost cea a lui Guazzini. Ultima ora: Stade Francais a fost invinsa acasa de Toulouse (0-29), Brive a pierdut in deplasare la Castres (35-10) iar Toulon a reusit o mare victorie (21-20) impotriva celor de la Biarritz.
* O alta stire proaspata anunta plecare, la sfarsitul sezonului a unui alt mare international englez, Lewis Moody. Acesta va renunta la echipa pentru care a jucat din 1996, de la varsta de 17 ani, pentru care a jucat de peste 200 de ori in Premiership, pentru care a inscris 34 de eseuri, a castigat sase titluri de campioni ai Angliei, a invins in doua finale de cupe europene. Adresa sa este stiuta deja. Va juca pentru clubul din Bath. Motivul plecarii sale e, insa, mai complicat. Lui Moody, 31, nu i s-a mai oferit prelungurea contractului la sfarsitul acestui sezon. Richard Cockerill, managerul clubului din Leicester a facut in ultimul timp o serie de declaratii care sugereaza faptul ca trendul de a avea cat mai multi internationali in lot, nu mai este de actualitate, in ciuda aspectelor comerciale avantajoase. El a lasat sa se inteleaga ca in RFU se vor reglementa in curand cateva aspecte in acest sens. In aceasta logica, s-a plans Cockerill, Moody a fost lipsa de la club in perioada competitionala de varf pentru ca era convocat la pregatirile echipei Angliei. Ori sa ai lipsa in efectiv cate 7-8 oameni de baza ai echipei atunci cand ai partide decisive de campionat este prea mult, a mai declarat Cockerill. Ziaristii i-au continuat logica si au ajuns la concluzia ca in perspectiva Cupei mondiale din 2011, in situatia lui Moody s-ar mai putea afla si Tom Croft, Louis Deacon, Dan Cole, Danny Hipkiss, Harry Ellis, Jordan Crane, pe langa ceilalti abonati traditionali la selectie, cum ar fi Toby Flood sau Simon Shaw, de exemplu. Judecand astfel, ei ii dau dreptate lui Cockerill. Prea multe competitii care se desfasoara simultan, prea multa solicitare pentru jucatori, prea multe interese care apara, de fapt, pe umerii unor loturi limitate de jucatori. Concluzia acestei scurte analize releva una din slabiciunile actualului rugby profesionist: supralicitare rezistentei fizice a jucatorilor in conditiile in care asteptarile de rezultate financiare directe cresc tot mai mult.
* Urmatoarea stire vine din Franta si a fost produsa de hotararea conducatorilor RFU de a nu permite jucatorilor James Haskell (Stade Francais) si Riky Flutey (Brive) sa joace in etapa de Top 14 de la sfarsitul acesta de saptamana. Motivul: cei doi se afla in pregatiri cu echipa Angliei pentru ultimele doua meciuri, cu Scotia si Franta, din RBS Six Nations. Francezii au facut scandal, atat la nivel de Federatie cat si, mai ales, prin reprezentantii celor doua cluburi. Au fost lansate amenintari asupra viitorului contractelor celor doi jucatori, s-au lansat promisiuni de "amenzi" (Max Guazzini, patronul Stade Francais a dat chiar si o cifra: 135.000 lire pentru invoirea viitoare a jucatorilor straini aflati in lot), s-au proferat amenintari de boicot a contractelor viitoare cu jucatori englezi. Max Guazzini chiar a numit actiunea RFU drept incarcerarea jucatorilor si a mai afirmat ca este sigur ca lui Haskell i s-a spus ca nu va mai prinde echipa Angliei daca vine sa joace pentru Stade Francais. Aceasta disputa vine sub incidenta articolului 9 care prevede faptul ca echipa care are jucatorul sub contract este obligatia sa-l elibereze pentru a juca in meciuri internationale inca din sambata anterioara respectivei confruntari. De notat, ca fapt divers, ca in conducerea clubului Brive, postul de director executiv este ocupat de Simon Gilham, un englez iar managerul clubului Toulon (echipa lui Jonny Wilkinson) este Tom Whitford. Brive nu a protestat atat de vehement. Toulon nu a deschis subiectul chiar daca Wilkinson nu va juca intr-un meci important, cu Biarritz. Sigura voce ridicata a fost cea a lui Guazzini. Ultima ora: Stade Francais a fost invinsa acasa de Toulouse (0-29), Brive a pierdut in deplasare la Castres (35-10) iar Toulon a reusit o mare victorie (21-20) impotriva celor de la Biarritz.
sâmbătă, 6 martie 2010
Una din legendele rugbyului englez: Leicester Tigers
Leicester Tigers este unul din putinele cluburi cu mare traditie care a reusit supravietuirea in trecerea de la perioada clasica la cea a profesionismului pragmatic. Infiintat in 1880, clubul construieste si un stadion propriu, cunoscut azi pentru locatia sa, Wellford Road. Asta se intampla in 1892 iar stadionul, in amenajarea sa initiala, exista si azi (a suferit o singura interventie pentru marirea capacitatii) si poate gazdui maximum 24.000 se spectatori.
Cateva date, acum, din istoria recenta a acestui club. In august 1980, este prima echipa englezeasca care intreprinde un turneu in emisfera sudica: 6 jocuri in Australia si Fiji. In 1988 devine prima campioana oficiala a Angliei, dupa finala cu Waterloo. Abia in 1995 mai reusesc sa castige acest titlu. In 1997, este prima echipa engleza finalista in Heineken Cup. Pierde la RC Brive. Intre 1999 si 2003, perioada cat capitan al echipei a fost Martin Johnson, Tigers castiga patru tituluri cunsecutive de campioni ai Angliei. In componenta echipei castigatoare in 2003 a Cupei Mondiale s-au aflat mai multi componentiai echipei din Leicester; Neil Back, Martin Corry, Ben Kay, Lewis Moody, Julian White, Dorian West si, desigur, Martin Johnson).
Marcelo Loffreda, antrenorul meritoasei clasate de locul 3 la Cupa Mondiala editia 2007, preia pentru 7 luni conducerea tehnica a echipei si este demis rapid, experimentul fiind considerat o nereusita datoria infrangerilor din finala campionatului si din sferturile Heineken Cup. La conducerea staffului tehnic vine in aprilie 2004, Richard Cockerill, fost jucator al echipei din anii '90. Experimentatul taloner incepe constructia unei echipe noi, cu jucatori din mai multe tari din topul mondial. Anul de varf poate fi considerat 2009, cand cand castiga finala Guinness Premiership, in finala cu London Irish dar pierde finala celeilalte competitii de anvergura continentala, Heineken Cup, in fata irlandezilor de la Leinster. Finalul sezonului 2009 avea sa-i aduca o remarcabila victorie in fata unei selectionate a campioanei mondiale, Africa de Sud, 22-17, aflata la primul meci in turneul sau de toamna in Europa.
Mai multi jucatori notabili fac sau au facut in anii din urma parte din lotul Tigers:
talonerii George Chutter si Mefin Davies; pilierii Marcos Ayerza, Martin Castrogionvanni, Julian White; Ben Kay si Lewis Deacon in linia adoua; flankerii Tom Croft, Lewis Moody, Craig Newby; inchizatorul Geordan Crane; mijlocasii la gramada Harry Ellis si Ben Young; uverturile Jeremy Staunton si Toby Flood; centrii Dan Hipkiss si Aaron Mauger; aripile Lote Tuqiri, Alesana Tuilagi, Lucas Amorosino, fundasii Geordan Murphy si Scott Hamilton. Alaturi de cei de mai sus, au mai jucat la Leicester mai multi internationali de renume: fratii Rory si Tony Underwood, Clive Woodward (fostl antrenor al Angliei in perioada castigarii Cupei Mondiale din 2003), irlandezii Leo Cullen, Shane Jenkins, Tom Riley, tongalezul Seru Rabeni, francezii Benjamin Kayser si Julien Dupuy si sud-africanul Joel Stransky.
In meciul disputat azi in etapa a 17-a a Guinness Premiership, cu London Irish,Tigers au facut o prima repriza excelenta, castigand pe final cu 35-19 si consolidandu-si pozitia de lider in Premiership. In prima repriza gazdele au realizat trei eseuri prin Tuilagi, Hamilton si...Castrogiovanni (omul meciului). Londonezii au replicat cu doar unul singur , al lui Steffon Armitage. Scorul reprizei a fost 23-10 In repriza a doua, tigrii din Leicester au mai marcat un eseu prin George Chutter, intrat in teren de doua minute (si isi trec in cont si punctul bonus ofensiv) iar "irlandezii" au mai marcat din trei penalitati.
In sfarsit, parca pentru a satisface apetitul nationalist al comentatorilor, in minutul 65 a intrat in teren pentru London Irish si Paulica Ion. Insistenta cu care numele acestuia a fost mentionat in prima parte a comentariului mi-a adus aminte de un personaj al Henriettei Yvonne Stahl care, descriind o istorie de viata de succes spunea "Valerica, un baiat de pe strada mea, a ajuns sa vanda limonada in centru". Ma bucur ori de cate ori bravul nostru pilier reuseste sa lege actiuni de castig de teren cu purtare de balon, dar parca a te uita la un meci numai pentru a vedea daca Paulica Ion intra in teren si daca poarta balonul sau impinge in gramada, e cam mult.
Azi, 6 martie, David Gilmour fost component al Pink Floyd, implineste 64 de ani. Este singurul care mai continua sa promoveze acel sound specific din anii '80-'90, care a facut trupa britanica celebra in toata lumea. Ilustratia video de azi este o inregistrare intr-o sala londoneza, dintre cele opt renumite in lume pentru acustica lor, Royal Albert Hall, pe 31 mai 2006. Piesa, Shine on you, crazy diamond, este un tribut emotional adus fostului component al trupei, Syd Barrett, trecut prematur in lumea de dincolo.
Cateva date, acum, din istoria recenta a acestui club. In august 1980, este prima echipa englezeasca care intreprinde un turneu in emisfera sudica: 6 jocuri in Australia si Fiji. In 1988 devine prima campioana oficiala a Angliei, dupa finala cu Waterloo. Abia in 1995 mai reusesc sa castige acest titlu. In 1997, este prima echipa engleza finalista in Heineken Cup. Pierde la RC Brive. Intre 1999 si 2003, perioada cat capitan al echipei a fost Martin Johnson, Tigers castiga patru tituluri cunsecutive de campioni ai Angliei. In componenta echipei castigatoare in 2003 a Cupei Mondiale s-au aflat mai multi componentiai echipei din Leicester; Neil Back, Martin Corry, Ben Kay, Lewis Moody, Julian White, Dorian West si, desigur, Martin Johnson).
Marcelo Loffreda, antrenorul meritoasei clasate de locul 3 la Cupa Mondiala editia 2007, preia pentru 7 luni conducerea tehnica a echipei si este demis rapid, experimentul fiind considerat o nereusita datoria infrangerilor din finala campionatului si din sferturile Heineken Cup. La conducerea staffului tehnic vine in aprilie 2004, Richard Cockerill, fost jucator al echipei din anii '90. Experimentatul taloner incepe constructia unei echipe noi, cu jucatori din mai multe tari din topul mondial. Anul de varf poate fi considerat 2009, cand cand castiga finala Guinness Premiership, in finala cu London Irish dar pierde finala celeilalte competitii de anvergura continentala, Heineken Cup, in fata irlandezilor de la Leinster. Finalul sezonului 2009 avea sa-i aduca o remarcabila victorie in fata unei selectionate a campioanei mondiale, Africa de Sud, 22-17, aflata la primul meci in turneul sau de toamna in Europa.
Mai multi jucatori notabili fac sau au facut in anii din urma parte din lotul Tigers:
talonerii George Chutter si Mefin Davies; pilierii Marcos Ayerza, Martin Castrogionvanni, Julian White; Ben Kay si Lewis Deacon in linia adoua; flankerii Tom Croft, Lewis Moody, Craig Newby; inchizatorul Geordan Crane; mijlocasii la gramada Harry Ellis si Ben Young; uverturile Jeremy Staunton si Toby Flood; centrii Dan Hipkiss si Aaron Mauger; aripile Lote Tuqiri, Alesana Tuilagi, Lucas Amorosino, fundasii Geordan Murphy si Scott Hamilton. Alaturi de cei de mai sus, au mai jucat la Leicester mai multi internationali de renume: fratii Rory si Tony Underwood, Clive Woodward (fostl antrenor al Angliei in perioada castigarii Cupei Mondiale din 2003), irlandezii Leo Cullen, Shane Jenkins, Tom Riley, tongalezul Seru Rabeni, francezii Benjamin Kayser si Julien Dupuy si sud-africanul Joel Stransky.
In meciul disputat azi in etapa a 17-a a Guinness Premiership, cu London Irish,Tigers au facut o prima repriza excelenta, castigand pe final cu 35-19 si consolidandu-si pozitia de lider in Premiership. In prima repriza gazdele au realizat trei eseuri prin Tuilagi, Hamilton si...Castrogiovanni (omul meciului). Londonezii au replicat cu doar unul singur , al lui Steffon Armitage. Scorul reprizei a fost 23-10 In repriza a doua, tigrii din Leicester au mai marcat un eseu prin George Chutter, intrat in teren de doua minute (si isi trec in cont si punctul bonus ofensiv) iar "irlandezii" au mai marcat din trei penalitati.
In sfarsit, parca pentru a satisface apetitul nationalist al comentatorilor, in minutul 65 a intrat in teren pentru London Irish si Paulica Ion. Insistenta cu care numele acestuia a fost mentionat in prima parte a comentariului mi-a adus aminte de un personaj al Henriettei Yvonne Stahl care, descriind o istorie de viata de succes spunea "Valerica, un baiat de pe strada mea, a ajuns sa vanda limonada in centru". Ma bucur ori de cate ori bravul nostru pilier reuseste sa lege actiuni de castig de teren cu purtare de balon, dar parca a te uita la un meci numai pentru a vedea daca Paulica Ion intra in teren si daca poarta balonul sau impinge in gramada, e cam mult.
Azi, 6 martie, David Gilmour fost component al Pink Floyd, implineste 64 de ani. Este singurul care mai continua sa promoveze acel sound specific din anii '80-'90, care a facut trupa britanica celebra in toata lumea. Ilustratia video de azi este o inregistrare intr-o sala londoneza, dintre cele opt renumite in lume pentru acustica lor, Royal Albert Hall, pe 31 mai 2006. Piesa, Shine on you, crazy diamond, este un tribut emotional adus fostului component al trupei, Syd Barrett, trecut prematur in lumea de dincolo.
joi, 4 martie 2010
Ce se mai intampla prin Sud?
S-au desfasurat pana acum trei etape din Super 14, turneul selectionatelor regionale apartinand celor trei mari puteri ale emisferei sudice, Australia, Noua Zeelanda si Africa de Sud. Am postat acum ceva zile o stire despre scorul meciului dintre Lions din Johannesburg si Waikato Chiefs din Hamilton, Noua Zeelanda. Rezultatul a fost, cum stiti, 65-72, cu un numar incredibil de eseuri, cate 9 pentru fiecare combatanta.
Dar se pare ca scorurile de acest gen nu sunt exceptii. Sa amintim si Cheetahs- Bulls 34-51, din etapa 1 sau Bulls-Waratahs, 48-38, din ultima etapa.
Daca ne uitam la numarul de puncte realizat de cele 14 echipe ne dam seama imediat ca ceva special se intampla in aceasta competitie. In prima etapa s-au inscris 361 de puncte, cu o medie de meci de 51,6 puncte. In etapa a doua, cifrele escaladeaza topurile posibilului datorita meciului mentionat. Totalul punctelor a fost de 461, cu o medie de 65,8 pe meci jucat. In cea de-a treia etapa, totalul punctelor realizate a fost de 397 iar media de 56,7. Ce determina aceasta teribila eficacitate: ambitiile inceputului competitiei, cresterea strockului in perspectiva apropiatei Cupe Mondiale, dorinta sportiva de spectacol sau, pur si simplu, este un truc comercial pentru a atrage spectatori si audienta, ambele fiind cifre comerciale?
Nu indraznesc sa ma pronunt pentru ca nu am suficienta informatie. Dar imi permit sa cred ca ultimele doua explicatii pot fi mai veridice decat primele. Oricum ar fi, spectacolul rugbystic este acasa la el si se simte bine.
Dupa cele trei etape, sud-africanii Bulls din Pretoria conduc cu 3 victorii din 3, 12puncte deci si inca 3 puncte bonus. Total 15. Ii urmeaza neozeelandezii de la Hurricanes si Waikato Chiefs, cu cate 14 puncte din care 2 bonus ofensiv. Echipa mea favorita Natal Sharks a incasat trei infrangeri, are 2 puncte bonus defensiv si se afla pe locul 12.
Bulls este, deci in motul bucatelor, cu un total de 149 puncte marcate si 104 primite. Din totalul celor marcate, aproape jumatate i se datoresc lui Mourne Steyn, o uvertura in mare forma in ultimii doi ani. Pana acum are inscrise 71 puncte. Adica 3 eseuri, 10 lovituri de pedeapsa reusite si 18(!) transformari. Dar sa nu uitam ca in formatia Bulls mai joaca alte cateva nume ale elitei campionilor mondiali, Victor Matfield (5) , Dannie Roussouw (8), Gary Botha (2) si Zane Kirchner un fundas ce vine tare din urma, pe stilul lui Percy Montgomery.
Echipele autraliene sunt, ca si in ultimul an pe undeva, pe la mijlocul clasamentului. Si nu promit o revenire demna de atentie nici acest an.
Desi mai putin urmarite in Europa, jocurile din Super 14 (Super 15 din 2011) au, totusi ceva diferit fata de ceea ce se joaca pe continentul nostru franco-anglo-galezo-irlandez. Mai intai, jucatorii isi cheltuie energia nu pentru inclestari sterile pentru castig de teren, balonul circula mult mai mult si in mai mare viteza.
In al doilea rand, efortul de echipa este orientat catre castigul de puncte inca din primul minut. Intrebat daca reprizele ar dura, ca la football, 45 de minute, ce s-ar intampla cu jucatorii si ritmul jocului, Matt Giteau, un alt exponent al elitei mondiale, a raspuns sec: pot sa dureze si 120 de minute, s-ar juca la fel ca in cele 80, importante sunt victoriile si punctele. In al treilea rand, in toate aceste trei tari, rugbyul este sportul numarul 1 ca popularitate iar publicul cat si presa sarjeaza devastator atunci cand au cate ceva de zis la adresa uneia sau alteia dintre echipe. Si asta se traduce in incasari.
Comparand cu ceea ce vedem in Europa nu putem decat sa ne intrebam asupra viitorului imediat al acestui sport. Avand in vedere faptul ca la ultima editia a Cupei Mondiale numai Africa de Sud a reprezentat, si cu succes deplin, emisfera sudica iar Europa ne-a dat doar finalista, cum va arata Cupa Mondiala 2011? Vom asista la aceleasi derapaje ale chipelor europene in fata echipelor din sud? Dupa cum arata echipele angrenate in RBS Six Nations, numai Franta ar putea pune ceva probleme Africii de Sud sau Noii Zeelande. Dar Franta este o echipa capricioasa si inconstanta pe termen mediu. Asa ca, vorba englezului, "wait and see"
Fidel promisiunii facute, va propun azi, la a 63-a sa aniversare, sa ascultam saxofonul lui Jan Garbarek, jazzman norvegian de mare anvergura si notorietate indiscutabila, cel putin in Europa. Printre instrumentistii cu care a inregistrat se pot enumera Chick Correa, , Keith Jarrett, Charlie Haden, Egberto Gismondi, Gary Peacock, Jack de Johnette, Eberhart Weber , Anouar Brahem, Rainer Bruninghaus, Manu Katche, Trilok Gurtu si, evident cu voci sonore din jazzul nordic, precum: Terje Rypdal, Arild Andersen, Lars Danielsson, Bobo Stenson. Din 1970 inregistreaza sub contract la o singura casa de discuri, ECM. Va propun o piesa de pe albumul Twelve Moons, 1993.
Dar se pare ca scorurile de acest gen nu sunt exceptii. Sa amintim si Cheetahs- Bulls 34-51, din etapa 1 sau Bulls-Waratahs, 48-38, din ultima etapa.
Daca ne uitam la numarul de puncte realizat de cele 14 echipe ne dam seama imediat ca ceva special se intampla in aceasta competitie. In prima etapa s-au inscris 361 de puncte, cu o medie de meci de 51,6 puncte. In etapa a doua, cifrele escaladeaza topurile posibilului datorita meciului mentionat. Totalul punctelor a fost de 461, cu o medie de 65,8 pe meci jucat. In cea de-a treia etapa, totalul punctelor realizate a fost de 397 iar media de 56,7. Ce determina aceasta teribila eficacitate: ambitiile inceputului competitiei, cresterea strockului in perspectiva apropiatei Cupe Mondiale, dorinta sportiva de spectacol sau, pur si simplu, este un truc comercial pentru a atrage spectatori si audienta, ambele fiind cifre comerciale?
Nu indraznesc sa ma pronunt pentru ca nu am suficienta informatie. Dar imi permit sa cred ca ultimele doua explicatii pot fi mai veridice decat primele. Oricum ar fi, spectacolul rugbystic este acasa la el si se simte bine.
Dupa cele trei etape, sud-africanii Bulls din Pretoria conduc cu 3 victorii din 3, 12puncte deci si inca 3 puncte bonus. Total 15. Ii urmeaza neozeelandezii de la Hurricanes si Waikato Chiefs, cu cate 14 puncte din care 2 bonus ofensiv. Echipa mea favorita Natal Sharks a incasat trei infrangeri, are 2 puncte bonus defensiv si se afla pe locul 12.
Bulls este, deci in motul bucatelor, cu un total de 149 puncte marcate si 104 primite. Din totalul celor marcate, aproape jumatate i se datoresc lui Mourne Steyn, o uvertura in mare forma in ultimii doi ani. Pana acum are inscrise 71 puncte. Adica 3 eseuri, 10 lovituri de pedeapsa reusite si 18(!) transformari. Dar sa nu uitam ca in formatia Bulls mai joaca alte cateva nume ale elitei campionilor mondiali, Victor Matfield (5) , Dannie Roussouw (8), Gary Botha (2) si Zane Kirchner un fundas ce vine tare din urma, pe stilul lui Percy Montgomery.
Echipele autraliene sunt, ca si in ultimul an pe undeva, pe la mijlocul clasamentului. Si nu promit o revenire demna de atentie nici acest an.
Desi mai putin urmarite in Europa, jocurile din Super 14 (Super 15 din 2011) au, totusi ceva diferit fata de ceea ce se joaca pe continentul nostru franco-anglo-galezo-irlandez. Mai intai, jucatorii isi cheltuie energia nu pentru inclestari sterile pentru castig de teren, balonul circula mult mai mult si in mai mare viteza.
In al doilea rand, efortul de echipa este orientat catre castigul de puncte inca din primul minut. Intrebat daca reprizele ar dura, ca la football, 45 de minute, ce s-ar intampla cu jucatorii si ritmul jocului, Matt Giteau, un alt exponent al elitei mondiale, a raspuns sec: pot sa dureze si 120 de minute, s-ar juca la fel ca in cele 80, importante sunt victoriile si punctele. In al treilea rand, in toate aceste trei tari, rugbyul este sportul numarul 1 ca popularitate iar publicul cat si presa sarjeaza devastator atunci cand au cate ceva de zis la adresa uneia sau alteia dintre echipe. Si asta se traduce in incasari.
Comparand cu ceea ce vedem in Europa nu putem decat sa ne intrebam asupra viitorului imediat al acestui sport. Avand in vedere faptul ca la ultima editia a Cupei Mondiale numai Africa de Sud a reprezentat, si cu succes deplin, emisfera sudica iar Europa ne-a dat doar finalista, cum va arata Cupa Mondiala 2011? Vom asista la aceleasi derapaje ale chipelor europene in fata echipelor din sud? Dupa cum arata echipele angrenate in RBS Six Nations, numai Franta ar putea pune ceva probleme Africii de Sud sau Noii Zeelande. Dar Franta este o echipa capricioasa si inconstanta pe termen mediu. Asa ca, vorba englezului, "wait and see"
Fidel promisiunii facute, va propun azi, la a 63-a sa aniversare, sa ascultam saxofonul lui Jan Garbarek, jazzman norvegian de mare anvergura si notorietate indiscutabila, cel putin in Europa. Printre instrumentistii cu care a inregistrat se pot enumera Chick Correa, , Keith Jarrett, Charlie Haden, Egberto Gismondi, Gary Peacock, Jack de Johnette, Eberhart Weber , Anouar Brahem, Rainer Bruninghaus, Manu Katche, Trilok Gurtu si, evident cu voci sonore din jazzul nordic, precum: Terje Rypdal, Arild Andersen, Lars Danielsson, Bobo Stenson. Din 1970 inregistreaza sub contract la o singura casa de discuri, ECM. Va propun o piesa de pe albumul Twelve Moons, 1993.
luni, 1 martie 2010
Ei si noi?
S-au cam incheiat calculele pentru editia din acest an a Six Nations. Franta va realiza, foarte probabil, Marele Slam. Scotia va mai pune in vitrina de trofee o lingura de lemn. In rest ierarhia va fi desenata prin jocul rezultatelor ultimelor doua etape.
O mare dezamagire a fost, cel putin pentru mine, echipa Angliei. Martin Johnson a mers pe o licitatie de tip "sans atout" si a pierdut. Joc stereotip, risipa de energie pentru castiguri iluzorii de teren, lipsa de imaginatie in constructia atacurilor si, spre deliciul criticilor, Wilkinson in pana de idei. Cam astea sunt comentariile din cronicile de dupa meciul de sambata. Majoritatea ziaristilor avertizau dupa victoria de la Roma a Angliei ca acel tip de joc va conveni irlandezilor. Si asa a fost. In meciul cu Italia s-a sutat prea mult, in meciul cu Irlanda s-a plimbat prea mult balonul. La o posesie de 60%, Anglia a pasat de 140 de ori. Irlanda doar de 58 de ori. Diferenta in eficacitate: 1-3 la eseuri.
"I don't have to defend Jonny Wilkinson in the world of rugby. He does what he does and he does it tremendously well.
"There are lots of good things we did yesterday, that's the key thing. We didn't finish them all off again and that ultimately cost us the game."
Astea au fost doar doua din declaratiile lui Johnson. In rest, el este increzator in viitorul acestei echipe pe care o construieste.
De partea cealalta, Declan Kidney avea sa declara presei: "I'm hugely proud, I've got the same feeling we had at the end of last year's championship," he told BBC Sport.
"We can be hard on ourselves and we're lacking a bit of belief - I'm not sure why, but we responded better. The difference between today and Paris was we took our opportunities today."
Intr-adevar, Irlanda si-a realizat oportunitatile. Cel putin la eseul , din min.74, al lui Tommy Bowe. Si ca sa vorbim despre abordarea tactica a jocului sa notam ca "scorul" la placaje in minutul 77 era Anglia-29, Irlanda-95.
Calificativele pentru prestatia jucatorilor ambelor echipe o puteti gasi pe rugbyrugby.com.
Si pentru a raspunde interogatiei din titlu, nu vreau sa revin asupra celor scrise deja sambata. Ei, cei din Europa joaca ceva adevarat, mai inspirat sau mai perdant. Lumea rugbyului de afara este precupata de spectacol, chiar daca acesta inseamna mai totdeauna bani. La noi, in schimb... O sa ne linistim pe la sfarsitul lunii si atunci, la gura sobei, vom da din gura fara graba si resentimente. As vrea, pana atunci, sa fac o dedicatie muzicala echipei Romaniei ca si intreg staffului acesteia. E o piesa simbol a anilor in care rugbyul era inca amator. Iat-o...
De versuri nu mai e nevoie, ele sunt bandate in film.
O mare dezamagire a fost, cel putin pentru mine, echipa Angliei. Martin Johnson a mers pe o licitatie de tip "sans atout" si a pierdut. Joc stereotip, risipa de energie pentru castiguri iluzorii de teren, lipsa de imaginatie in constructia atacurilor si, spre deliciul criticilor, Wilkinson in pana de idei. Cam astea sunt comentariile din cronicile de dupa meciul de sambata. Majoritatea ziaristilor avertizau dupa victoria de la Roma a Angliei ca acel tip de joc va conveni irlandezilor. Si asa a fost. In meciul cu Italia s-a sutat prea mult, in meciul cu Irlanda s-a plimbat prea mult balonul. La o posesie de 60%, Anglia a pasat de 140 de ori. Irlanda doar de 58 de ori. Diferenta in eficacitate: 1-3 la eseuri.
"I don't have to defend Jonny Wilkinson in the world of rugby. He does what he does and he does it tremendously well.
"There are lots of good things we did yesterday, that's the key thing. We didn't finish them all off again and that ultimately cost us the game."
Astea au fost doar doua din declaratiile lui Johnson. In rest, el este increzator in viitorul acestei echipe pe care o construieste.
De partea cealalta, Declan Kidney avea sa declara presei: "I'm hugely proud, I've got the same feeling we had at the end of last year's championship," he told BBC Sport.
"We can be hard on ourselves and we're lacking a bit of belief - I'm not sure why, but we responded better. The difference between today and Paris was we took our opportunities today."
Intr-adevar, Irlanda si-a realizat oportunitatile. Cel putin la eseul , din min.74, al lui Tommy Bowe. Si ca sa vorbim despre abordarea tactica a jocului sa notam ca "scorul" la placaje in minutul 77 era Anglia-29, Irlanda-95.
Calificativele pentru prestatia jucatorilor ambelor echipe o puteti gasi pe rugbyrugby.com.
Si pentru a raspunde interogatiei din titlu, nu vreau sa revin asupra celor scrise deja sambata. Ei, cei din Europa joaca ceva adevarat, mai inspirat sau mai perdant. Lumea rugbyului de afara este precupata de spectacol, chiar daca acesta inseamna mai totdeauna bani. La noi, in schimb... O sa ne linistim pe la sfarsitul lunii si atunci, la gura sobei, vom da din gura fara graba si resentimente. As vrea, pana atunci, sa fac o dedicatie muzicala echipei Romaniei ca si intreg staffului acesteia. E o piesa simbol a anilor in care rugbyul era inca amator. Iat-o...
De versuri nu mai e nevoie, ele sunt bandate in film.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)